Interiorizat ca o întrebare, drept ca stâlpul unui neam, interesant ca o scorbură de copac, misterios ca peștera, suav ca aburul dimineții, Emil Botta s-a retras ca o broască țestoasă în casa cuvintelor din gând și n-a mai ieșit de-acolo mai bine de două decenii. Provenea dintr-o veche familie românească, avea părinți intelectuali, era cult și talentat, avea prieteni și admiratori din elita intelectuală interbelică, lecturi la zi din clasicii literaturii universale, cine avea nevoie de el în plin avânt revoluționar al realismului socialist? Nimeni. E drept, nici poetul nu avea nevoie de realismul socialist și a preferat să joace roluri pe scenă, nu în viață, unde s-a prezentat doar pe Sine. A jucat Werther, Hamlet, Macbeth, Ion (din Năpasta). „Am sugrumat statuile vîrstei mele”, a scris într-un poem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu