Este o chestuiune care trebuie discutată la capitolul aceasta al Istoriei limbii române, pentru că ea a fost contestată în repetate rânduri.
Din cauza năvălitorilor, a goţilor, a hunilor, aa gepezilor, a avarilor etc. romanii aau fost nevoiţi, după cum se ştie, să se retragă în sudul Dunării. Retragerea s-a întâmplat în anul 271 sub înpăratul Aurelian.
În condiţiile pe care le-am amintit, procesul de romanizare se realizase însă.
S-a afirmat, cu toate acestea, că odată cu retragerea aureliană populaţia daco-romană a părăsit ţinuturile pe care le locuia, strămutându-se în sudul Dunării. De aici, din sudul Dunării ar fi imigrat în sec. Al XIIlea – al XIIIleaa (R.Roesler).
Vorbesc împotriva acestei păreri:
- dovada logică a imposibilităţii părăsirii totale a Daciei;
- descoperirile arheologice – dovadă concludentă a existenţei permanente a populaţiei romanizate în nordul Dunării;
- numărul mare al inscripţiilor latine (4000) descoperite în Dacia şi care datează din sec.I – al IIIlea, conţinând o serie de date certe referitoare la starea socială, la organizarea administrativă, la viaţa materială şi spirituală a populaţiei;
- numele de râuri despre care amintesc autorii antici şi care atestate de inscripţiile romane păstrate din epoca daco-romană: Argeş, Criş, Dunăre, Motru, Mureş, Prut, Someş etc.
- elementele lexicale latineşti nea < lat. nivem sau ai < lat. alium care s-au păstrat în graiurile din nordul Traansilvaniei până azi, în timp ce în limba literară au apărut zăpadă şi usturoi;
- în sfârşit despre retragerea în masă a românilor la sud de Dunăre, nu există până în momentul de faţă nici o dovadă materială, nici o probă scrisă.
după C. Cruceru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu