Ce-au ajuns protocroniștii?

Anti-protocroniştii, ne reaminteşte Tismăneanu sunt N. Manolescu, E. Simion, Z. Ornea, Gh. Grigurcu, Al Ştefănescu, care s-au opus acestei ofensive neostaliniste, fiind acuzaţi de „cosmopolitism” şi „xenofilie”. El face trimitere la un serial al lui Artur Silvistri din “Luceafărul”, în care “lovinescianismul era blamat ca antinaţional, iar fiica lui E. Lovinescu, distinsa intelectuală Monica Lovinescu, devenea ţinta unor infame atacuri propagandistice, dar şi a unor brutale atacuri fizice.” Artur Silvestri o fi făcut ce zice Tismăneanu (care nu dă însă nici-un citat în sprijinul afirmaţiei sale), dar nu poţi genera afirmaţia şi asupra lui Edgar Papu, Ilie Bădescu, Paul Anghel, Pompiliu Marcea (mort în condiţii suspecte) care nu au făcut nicio aluzie antisemită, cel puţin din cercetarea efectuată de noi. “Mulţi dintre corifeii protocronismului sunt astăzi activi în jurnalism, ştiinţe sociale, în politică, ba chiar şi în zona afacerilor. Nu mai vorbesc de tracomanii de ieri şi de azi.” 


Corect. Unii au ajuns chiar senatori: C.V. Tudor, Mihai Ungheanu, Adrian Păunescu. Doar  Ilie Bădescu, la Revoluţie asistent, ca şi Nicolae Manolescu, a devenit profesor universitar şi directorul Institutului de sociologie al Academiei. Ceilalți n-au primit nimic, cel mult au dat ortul popii ! Acum, singurul în viață e Ilie Bădescu, care nu reușește să pătrundă în academie, alături de , nu-i așa?, adevărații academicieni...

Ce au pățit antiprotocroniștii?

Din lista oferită de Mircea Martin în Revista 22 cu scriitorii care s-au opus protocronismului, selectăm pe cei care n-au fost “uitaţi” după revoluţie: Eugen Simion – indiscutabil pe merit şi prin apolitism - a ajuns profesor universitar, academician, preşedintele Academiei Române, iar fiica lui profesoară universitară, idem ginerele lui (care a fost şi director general în Ministerul Învăţământului),  preşedintele Consiliului Naţional pentru acordarea titlurilor universitare (funcţie deţinută înainte de Iorgu Iordan, sprijinitor al sincroniştilor, preluată apoi de la Eugen Simion de Nicolae Manolescu), în prezent, director al “Institului de Istorie şi Teorie Literară George Călinescu” al Academiei Române; Nicolae Manolescu a devenit professor universitar, directorul revistei “România Literară” senator, membru corespondent al Academiei, ambasador; Augustin Buzura: devenit academician, Preşedintele Fundaţie Culturală Română; Z. Ornea, cercetător, a devenit omul de bază al lui Augustin Buzura la fosta Fundaţie (acualul Institut Cultural Român, condus de Patapievici); Şefan Augustin Doinas a devenit academician; Alexandru Paleologu : senator şi ambassador; Ov.S. Crohmalniceanu s-a stabilit în străinătate, Paul Cornea, a devein secretar de stat în Ministerul Educaţiei Naţionale şi decan la Litere; Livius Ciocârlie (profesor universitar şi profesor invitat la Universitatea “Michel de Montaigne” din Bordeaux., Ion Pop (decan al Facultăţii de Litere a Universităţii “Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca şi director al Centrului Cultural Român de la Paris, Dan Grigorescu (academician, director al “Institului de Istorie şi Teorie Literară George Călinescu” al Academiei Române). Ceilalţi au rămas ce erau, nu au mai putut fi promovaţi din pricina vârstei sau au continuat să publice.

Interdependența valorilor

„Există în societate o interdependenţă a valorilor : e greu de separat juridicul de moral, utilul de logic, religia de morală etc. Nu putem să le disociem cu forţa prin abstracţie, atunci cînd viaţa istorică le-a legat indisoliubil între ele. De fapt, se poate fixa cam pe la mijlocul se­colului trecut separarea completă a valorii estetice de celelalte. Atunci pentru prima oară apar preocupări artis­tice pure, atunci estetismul devine un soop în sine, o re­ligie cu neofiţi, cu credincioşi, cu rituri şi cult. Frumosul devine autonom. Doctrina care justifică existenţa feno­menului artistic pur apare şi ea şi se cheamă „artă pen­tru artă". Mai înainte de acest moment, în majoritatea so­cietăţilor omeneşti, frumosul e amestecat cu religia (artele magice, catedralele gotice, misterele etc.), cu industria (sculpturi pe obiecte şi instrumente războinice ori casnice etc.), cu economia, cu morala.”

Mihai Ralea

 

Despre Baconsky, poetul

 În anul 1956, între 18-23 iunie, are loc primul Congres al Scriitorilor din România, condus de Mihail Sadoveanu, preşedintele Uniunii Scriitorilor. Scopul organizării lui este simplu şi aidoma tuturor congreselor iniţiate de partid: bilanţul succeselor, critici voalate la adresa unor abateri de la indicaţiile partidului şi trasarea de sarcini pentru viitor.  Mihai Beniuc, prezintă raportul „Literatura din R.P.R. şi perspectivele ei de dezvoltare”. A.E. Baconsky face o declaraţie denunţând inutilitatea estetică a „cronicii rimate”, a „comentariului versificat” şi, în genere, a poeziei proletcultiste (anecdotice şi maniheiste). Deși Baconski însuşi publicase până atunci poezii şi articole ca acelea pe care le critica acum, are însă curajul şi demnitatea să recunoască faptul că producțiile acelea nu constituie artă, şi îşi repudiază categoric şi în public “creaţia”. Declară textual: „penibilele eșecuri ale începuturilor mele întru realism; le recunosc cu mâhnire şi le reneg”.

Tudor Arghezi despre Emil Botta

„...Mărturisesc că sînt contrariat în ignoranţa mea că aflu atît de tîrziu de prezenţa între noi a unui poet ignorat : Emil Botta, foarte aplaudat pe scenă... Credeam vag oarecum că d. Botta «scrie». Bănuiam că la o substanţă de interpretare teatrală ca a lui ar corespunde aceeaşi substanţă, aceeaşi argilă din care se pot plămădi, ca în ziua cea de a şasea, şi păpuşi de cortină şi jocuri de ceaţă în umbră. Dar sub­stanţa asta ne cam păcăleşte: ici se întăreşte într-un relief şi dincolo curge. Piesa, la care am lucrat împreună ultimul timp, a avut cincizeci şi şase de repetiţii... L-am văzut pe Emil Botta precizînd exact cu timbrul sensul cuvîntului central şi înţelesul unei fraze cu arabesc, trăind cu inteligenţa, cu inima şi cu presimţirea gradele suitoare şi de scoborîş ale unei idei, pe care ştie să o desfacă şi deschidă ca un evantaliu, pe jumătate, pe sfert sau pe arcul întreg. El trăieşte, gîndind, mutînd minutarele interioare ale intenţiei, după bătaie. Un mare actor!"

Tudor Arghezi

Gafele Comandantului suprem în 1971: disprețuirea scriitorilor

 „Nu este vorba de nici un fel de întoarcere la trecut.  Noi vrem să creăm viitorul și nu putem crea viitorul cu oameni care ne trag înapoi - în trecutul întunecat — care vor să ne rupă de societate, cu oameni ce nu-şi înţeleg nici rostul lor pe lume ... Atunci cînd vorbim de necesitatea aplicării în literatură a concepţiilor noastre despre lume, cînd vorbim despre umanismul socialist — care pune în centrul întregii activităţi sociale – omul, ridicarea sa spirituală şi materială, fericirea sa — aceasta nu înseamnă întoarcerea la trecut! Trecutul este reprezentat de acei care vor să excludă — din literatură, din artă— omul, viaţa, creaţia, aspiraţiile sale, care vor să ne tragă înapoi spre literatura retrogradă a evului mediu. Ce noutate reprezintă arta ruptă de preocupările omenești?”

N.C.

Cum au fost/sunt tratați intelectualii în scumpa noastră țară

„Legionarii constrânseseră pe evrei să iasă în stradă şi să cureţe zăpada, fapt considerat monstruos; în anii 50, Al Piru, Ov. Drimba, Dan Duţescu etc. fuseseră eliminaţi din învăţământ şi trimişi la “munca de jos”, fapte de asemenea evocate cu oroare; acum însă, cadrele universitare devin prin lege, statut sau ordine agricultori, şantierişti, soldaţi în gărzi patriotice, oameni de serviciu, paznici de sedii ale partidului şi ale căminelor studențești pentru străini. Se moare prin acest regim sau se agravează maladia în facultăţile cu profil filologic degradarea corpului universitar e accentuată prin obligaţia impusă chiar şi somităţilor de a servi la familiarizarea cu limba română a unor străini, viitori studenţi Treptat, profesioniştii autentici sunt eliminaţi, unii determinaţi si emigreze; activiştii continuă să devină universitari.”

Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine

Paul Georgescu cel îndoctrinat

“Marxismul e singura gîndire ce, prin cunoaştere, doreşte a depăşi ceea ce este şi, prin această tensiune spre viitor, e realmente transcendent, în sensul laic şi uman. El e preocupat de determinări nu pentru a le fetişiza, ci spre a le depăşi, căci nu negînd necesitatea putem realiza libertatea, ci înţelegînd-o”  

(Paul Georgescu, Dinspre cuvinte, idem,nr. 29/93, 16.7.1970)

Ion Țugui și N. Manolescu. Lângă ei informatorul M. Iorgulescu. Combat bine.

”La nivel individual, se dezvoltă un oportunism „decent” acceptabil şi ca dublă conspirativitate: unii scriitori devin indirect critici prin formule literare de mascare a criticii regimului, alţii, indirect colaboraţionişti prin mascări identitare. Ion Ţugui, Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu scriu articole de fond servile pe care nu le semnează, dar încasează onorariile, o justificare fiind valoarea politică mai mare a apariţiei textului respectiv cu egida publicaţiei. Dar incapacitatea de a organiza o opoziţie unită defineşte şi blocul sovietic în ansamblu. Puterea e remarcabil construită, dar nu şi opoziţia: „Contactul între disidenţii sovietici și cei din alte ţări ale blocului sovietic a fost cu totul fără semnificaţie. Disidenţii sovietici i-au imitat pe disidenţii din aceste ţări şi într-o oarecare măsură au suferit influenţa acestora. Iar ideile disidenţilor sunt într-atâta de primitive, încât în fond nu ai cu ce să faci schimb.” (De vorbă cu Alexandru Zinoviev, Curentul, an 60, nr. 5990,1988).”

Marian Popa

Lui N. Manolescu deceniul bolșevic i se părea întruparea poeziei

„Poezia modernă a fost marcată de un eveniment neprevăzut, în stare să-i modifice cu totul destinul: ea a încetat, de fapt să mai existe pentru o perioadă de timp. Cum putem şti ce ar fi fost poezia română fără acest deceniu (1948-1958) de întrerupere? Un deceniu în care poezia şi-a uitat printr-o amnezie particulară, tradiţiile şi s-a întors spre forme de mult închise, încercînd, în chip bizar, să le actualizeze, ignorînd ceea ce devenise printr-un proces natural şi dîndu-se drept ceea ce nu era sau nu putea fi." (Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei, 1968, apud Marian Popa, Istoria...)

Întâlnire Al. Balaci-Petre Pandrea

La ESPLA(17 mai'958)

Ieri am avut o întervedere cu Alex. Balaci, directorul de la ESPLA.

El este un fost cirac al „Meridian"-ului craiovean, fondat de Tiberiu Iliescu, pe unde am publicat sub cele trei dictaturi. La Craiova, chiar tirania devenea clementă, catifelată şi dulce. Am scăpat 300 de comunişti de la moarte, am evitat un nou Katyn, cu ajutorul celor 25 de meridianişti.

- Vă salut, Herr Professor!

- Fiţi binevenit, Herr Doktor! 
Salamalecuri şi subliniate cordialităţi aparente, în fond, nu ne cunoaştem. Nu ne apreciem. Nu ne detestăm. Între noi, se suprapune mereu o politeţe onctuoasă de prelaţi catolici sau de mandarini chinezi.

Tiberiu Iliescu repetă, până la saţietate, butada mea adresată tinerilor colegi de barou:

- Un advocat terbuie să fie ipocrit, convenţional şi politicos.

Alex. Balaci este fecior de plutonier major. Eu sunt fiu de kulak religios şi am avut o mamă analfabetă, cu înfăţişare de chinezoaică. Simţim nevoia ceremonialului în cele mai mici amănunte ale vieţii. Subliniem ipocrizia politicoasă niţeluş în diviziune.

Am căzut de-acord, în principiu, cu retipărirea cărţilor vechi.

Credeam, că va cere numai faimosul reportaj mediocru despre Germania hitleristă din toamna 1933 şi articole despre Frontul popular din 1936-1937. Am cerut, cu intenţii de tergiversare, retipărirea integrală. Spre stupoarea mea a acceptat fără discuţie. (Ştiu, că de la aprobare în principiu e o distanţă imensă până la punerea în practică. Surâdeâm amândoi.)

- Ne-ar trebui ceva noutăţi, Herr Rechsanwalt Doktor!

- Cu plăcere. Vreţi cumva pledoarii?„

Petre Pandrea, Memoriile mandarinului valah

Bărbatul și femeia

„Cu această metodă simplă, te fereşti de dragostea platonică şi tulburătoare, de acea nebunie de Don Juan, care caută şi nu găseşte, fiindcă transcrie în carnetul său erotic nume rapid veştejite ca rozele, iubiri care durează cât o dimineaţă. În actuala configuraţie monogamică a iubirii şi a moravurilor, nu poţi avea, fără a-ţi trăda partenera în sentimentele ei suave, în judecăţile şi speculaţiile ei, mai mult de patru femei anual, când vrei să le consumi integral, cu amintiri adânci reciproce, încorporându-le şi intrând în pielea, conştientul şi subconştientul lor. După o lună de miere, amanta se transformă în soţie, fiindcă idealul femeii de azi este monogamia. Bărbatul este poligam. Femeile au impus monogamia, fiindcă aveau răspunderea personală a maternităţii sub vastele ei raporturi, alimentare şi educative. Femeile sterpe sunt, fireşte, poliandrice, aşa cum sunt actriţele şi prostituatele.

Pe o actriţă şi pe o prostituată n-o poate lega decât cel care se leagă cu raporturi de protector, depeşte, de amant de inimă, adică soţul permanent în jurul şi umbra ei.

Marea iubire n-o cunoaşte decât Romeo (iubire nesatisfăcută) şi Don Juan, care caută mereu iubirea.”

Petre Pandrea 

Petre Pandrea după ...Pravila de la Craiova

„„Astăzi, am desprins sabia avocaturii de la cingătoare şi am atârnat‑o în cui. Adio! În locul sabiei verbului, mă exercit cu dalta condeiului, ridic o statuie lui Brâncuşi, în aceste pagini monografice, şi zidesc Pravila de la Craiova de care ţinea amicul nostru aşezat la Paris, printre străini, cu dalta, cu mistria şi cu cobiliţa. Eu nu mai port cobiliţă. Nu mai am nevoie. Copiii s‑au ridicat pe picioare proprii, pensia mi‑este prea mare (nevasta, sărăcuţa de ea, a ajuns să nu mai vrea nimic…) pentru crăpelniţă, şi nici de glorie postumă nu‑mi pasă. Gloria mea actuală este imensă pe plaiurile Moldovei, în Transilvania şi la Bucureşti. Mă enervează şi mă înspăimântă. Nici nu mai pot înainta pe Calea Victoriei din cauza lumii care încearcă să‑mi vorbească, să mă consoleze, să mă asigure de stimă. Pe Valea Olteţului şi a Jiului am ajuns o mică legendă. (...) Mi s‑a dus buhul eroismului şi se lansează povestea sfinţeniei. Nu sunt sfânt, ci om, oltean cu Pravila de la Craiova la subţioară, în minte şi în inimă. Am candidat la eroism şi am eşuat”.

 Petre Pandrea

Arta și lucrurile lui Brâncuși

Arta nu este însă un obiect de consum şi nici nu-şi poate asuma răspunderea să hrănească naţiunea, fie această hrană doar spirituală. Arta ţine mai mult de absolut decât de interpretarea relativă. Dimensiunile ei cresc mai ales pe verticală şi se întind mai puţin pe orizontală. Fiind absolută, arta nu este nici dinamică nici statică, întrucât, aşa cum s-a arătat, absolutul cuprinde şi dinamicul şi staticul, forme de existenţă relative". Caracterul de lucruri ale operelor de artă nu indică, pentru sensibilitatea de azi, un aspect vulgar şi extern. Brâncuşi îşi numea operele proprii lucruri. Fiind lucruri, operele de arta pot fi construite. Pornind de aici, cercetătorul poate să-şi definească mai lesne terenul iar activitatea lui să capete şi consistenţă şi autoritate.

În acest caz, deşi formează o lume armonioasă în sine, rotundă, foarte aproape de perfecţiune, şi uneori chiar perfecţiunea însăşi, opera de artă nu poate fi doar pentru sine " ca obiect real şi izolat", ci este pentru public, pentru oamenii care o citesc, o contemplă şi o gustă. Aşadar, o opera de artă, un poem, un roman, devin o formă de comunicare cu oricine stă în faţa lor, întârzie o clipa (sau mai multe) şi este interesat să le "audă".

Despre niste arestari ale scriitorilor ”reacționari”

„Până la sfârşit, în noaptea de 13 şi 14 april 1948, Ana Pauker şi Teohari Georgescu a dat ordin de arestare contra lui Ţuţea, Pavel Pavel, Cambrea, Radu Paul, Radu Popescu şi a mea, dizolvând-se cenaclul feeric, răsturnându-ne viaţa, pătându-ne trecutul, angajându-ne viitorul pe un drum precar, care nu putea fi al nostru.

Când se fac arestări politice fără rost, cum a fost cazul, cel arestat este ştampilat ca duşman al regimului pentru prietenii săi şi se sigilează singur, ca atare. A fost Branişte, duşman al comuniştilor? Cine i-a ajutat şi promovat cu condeiul şi guriţa? S-a auto-arestat. N-au fost Ţuţea, Pavel Pavel, Radu Popescu trabanţi în tinereţe ai bolşevismului şi n-au particiapt la redactarea unor principale reviste? N-a vândut Sorin Pavel ziare comuniste şi n-a răspândit manifeste pe străzile Berlinului?”

Petre Pandrea

Cum se ajunge la înțelegerea operei lui Brâncuși

„La înţelegerea operei lui Brâncuşi se ajunge prin treptele unei cunoaş­teri ascensionale, în care fiecare treaptă e o despuiere, o dezbrăcare a simţirii din falsele podoabe ale cunoştinţei logice cu care Omul, crezând că o înfrumuseţează prin veacuri, nu a făcut decît să o denatureze.

Opera lui Brâncuşi, cu toate că nu face parte din estetismul ermetic al  unor Mallarmé, Valéry ori al unui Barbu, sau din noua şcoală în care tre­buiesc amintite numele lui G. Apollinaire, Max Jacob, Erik Satie, James Joyce — toţi contemporani şi prieteni ai lui Brâncuşi —, cîţiva suprarea­lişti şi mai ales acest Tristan Tzara, născut în România —, opera lui Brâncuşi nu-şi aparţine decît sieşi, ea însăşi fiind o şcoală, şi el, Brâncuşi, părintele spiritual şi pontiful ei.

Să trecem la Brâncuşi — omul.

Putem spune că într-o măsură e al nostru, al Craiovei, căci, cu toate că e fiu al lui Radu Brâncuşi, moşnean din Hobiţa, în Gorj, el din Craiova o va lua din loc.”

V.G. Paleolog

Spațiul ca o categorie antro

„Mitologia priveşte o categorie de fapte şi un mod particular de a interpreta lumea şi viaţa. Ştiinţa populară este o expresie lărgită, care cuprinde o sumă de cunoştinţe empirice, încărcate de elemente noi legate de viaţă, în mare măsură pozitive şi cu urmări practice.
Spaţiul este supus şi el acestui regim cu dublu sens, pozitiv şi emoţional, după cum experienţa imediată a mediului sau nevoia de explicaţie poate influenţa. Spaţiul în satul românesc poate fi o intuiţie, o reprezentare şi uneori chiar o concepţie. Trăit interior, el poate deveni calitativ; reprezentat sau conceput, el devine un fenomen concret pozitiv, deşi nu complet eliberat de elementele emoţionale.

Spaţiul, aşa cum ni-l prezintă satul românesc tradiţional, este, desigur, în primul rînd o problemă practică, impusă de mediul înconjurător, şi a cărei ignorare i-ar pune omului în pericol însăşi existenţa fizică. Pînă la această limită însă, spaţiul, pe plan sufletesc şi mintal, are o seamă de reacţiuni necesare comportării şi orientării omului.
Lucrurile pot fi urmărite însă mai departe, şi anume acolo unde spaţiul devine o ciitegorie şi o forma de explicaţie, cadru fundamental pe care se ridică o viziune de viaţă. în aceastătapă spaţiul devine o reprezentare colectivă, cu forme şi funcţiuni specifice unui grup social etnic.”

Ernest Bernea

Brancusi: sfârsit și început de artă

„Istoria Sculpturii, căreia opera lui Brâncuşi îi aparţine chiar de-acuma, artistul nostru este un început şi un sfârşit.

Este un sfârşit în sensul că opera lui Brâncuşi înseamnă desăvârşirea unui întreg complex sculptural, o şcoală, cum se spune în manualele de artă, reprezentând, în imensa parabolă a artei lui, cîteva generaţii în de­venire, adică în alte cuvinte : isprava lui cuprinzând ceea ce cîteva ge­neraţii de sculptură ar fi putut da în cazne succesive.

Cazna lui rezumă.

Şi este un început opera lui Brâncuşi. pentru că ea aruncă nenumărate poduri către limanul lumilor necunoscute, lumi noi, lumi unde minunea e firescul, în sfârşit, un fel de viaţă nouă, vie şi într-un chip fără început şi fără sfîrşit, care dă într-un fel şi într-un cuvânt o măsură a nesfârşitului şi a nemuririi.”

V.G. Paleolog

Satul și timpul

„În satul românesc tradiţional, timpul apare în două moduri, ceea ce face cu putinţă ca cercetarea să fie făcută din două puncte de vedere: timpul ca fenomen pozitiv, fenomen legat de ştiinţa pozitivă populară — pentru că există şi o astfel de ştiinţă în înţeles de cunoştinţă pozitivă —, inseparabil de observarea obiectivă a mersului astrelor, şi timpul ca fenomen calitativ psihologic, fenomen legat de credinţe şi obiceiuri, inseparabil de observarea strictă a rînduielilor impuse de tradiţie. Cel de-al doilea este punctul de vedere ce ni 1-am însuşit şi în perspectiva căruia an-i executat lucrarea prezentă.

Ceea ce ne interesează pe noi aici nu este atît modul cum calculează şi denumeşte omul satului nostru arhaic timpul şi unităţile lui, cum îl raportează şi măsoară la mersul cerului pentru ordonarea vieţii lui practice; pe noi ne interesează ce era timpul pentru acest om, care îi era natura şi ce însemnau pentru el aceste fenomene ca prezenţă activă în viata sa în alt mod decît un cadru material, cantitativ. Pentru a putea face această cercetare, a trebuit să mergem acolo unde am putut găsi datele necesare, adică conştiinţa omului, viaţa sa interioară.

Ca şi în cazul  spaţiului, cercetarea noastră merge către cunoaşterea mecanismului de gîndire a ţăranului din comunităţile rurale tradiţionale, către elementele intelectuale şi emoţionale care au generat o concepţie şi o viziune asupra lumii prin fundamentalele cadre ale spaţiului şi timpului, ce apar şi se exprimă în toate formele şi manifestările de viaţă ale omului şi colectivităţii.”

Ernest Bernea

Național/european

„Horia Stamatu atacă naţionalismul epocii Ceauşescu, în care românilor li se permite să se afirme că sunt români, dar nu europeni; romanitatea n-ar fi nimic fără Europa, fapt decisiv pentru naţionalismul interbelic, care «nu era pentru cucerirea vreunei părţi din lume, nici pentru exterminarea vreunei populaţii, ci era în primul rând pentru siguranţa unei Europe, în care și România să fie sigură. Astfel sentimentul naţional, chiar în cazul „naţionalismului" se întemeia într-un sens, în ceea ce înseamnă a fi român, şi într'un consens care era Europa. ..Naţionalismul zgomotos al oficialităţii de astăzi este numit „patriotism ", dar acesta este un naţionalism golit de sens, pentru că „patrie" nu este luat de la „părinţi", deci dela ce-a plămădit spiritul poporului român, ci dela teritoriu.» (Scrisoarea unui european, Drum, an 11, nr. l-2,ianuarie-iunie 1975).” 

Marian Popa