„El noaptea cea eternă din evii-i o recheamă,
Arată cum din neguri cu umeri ca de munte
Zamolxe, zeul vecinic, ridică a sa frunte
Şi decît toată lumea de două ori mai mare,
Îşi pierde-n ceruri capul, în jos a lui picioare,
Cum sufletul lui trece venind din <vuind prin> neagra ceaţă,
Cum din adînc ridică el universu-n braţă,
Cum cerul sus se-ndoaie şi stelele-şi aşterne,
O boltă răsărită din negure eterne,
Şi decît toată lumea de două ori mai mare
În propria lui umbră Zamolxe redispare.”
Apud G. Călinescu, Opera lui Mihai Călinescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu