Pagini

miercuri, 27 februarie 2013

Doineală



Se mergea cândva călare
Prin oraşul dumitale,
Ienăchiţă cel văcar
Iubea des şi plângea rar.

Şedeau florile în glastră
El cânta pe sub fereastră
Cum plâng eu pe înfundate
De simt durerea în spate.

Prin picioare şi prin cap,
Nu ştiu, doamnă, cum să scap,
Că viaţa ţi-e mititea,
Şi nu vrea să vie-n coa.

Şi iar verde de durere,
Degeaba am strâns avere,
Dacă n-am mândra cu mine
Să mă vadă, să se mire

Că am slăbit ca un câine
Şi pot muri până mâine.
Nu de boală, nici de foc
Doar din lipsă de noroc.

Aşa că fă bine, fată,
Şi încalecă pe spată,
Vin la mine la pârleaz
Şi-om mânca ciorbă de praz.

Om bea vin din troacă veche
Şi ne-om bolnăvi de streche.
Şi-amândoi vom fi ferice
Şi-om lovi caii cu bice

Să ne ducă pân la stele
Şi să scăpăm de belele.
Eu te-oi duce în spinare
Până pierdem drumul mare

Şi ne-om aşeza sub nuc
Si ne-o desmierda un cuc.
Iar o cucă mai cu moaţă
Te-o vedea la mine-n braţă.
  

marți, 26 februarie 2013

Trepte spre mine




Încep să văd.

E doar o zare,
Firul de lumină
Strecurat prin geam.
Infinite stele de praf.

Urma paşilor ei.

Ţărâna din mijlocul uliţei
E încă pe tălpile mele,
Între degete,
Degeaba m-a frecat mama cu piatră pons
Şi cu un cocean de boabe
Mai aspru decât
Colţii de lup.

O, nu mai zâmbi, iubito,
Ştiu că nu-mi put
Picioarele,
Dar nici Maria Magdalei
Nu de praf a spălat
Picioarele sfântului.

Văd nesfârşita câmpie
Albia Dunării înainte
De naşterea lumii cu peşti
Şi caut pământul
Care-mi vindeca rănile
Din degetele răsfirate în pietre.

Caută prin unghere,
Poate a mai rămas ceva.

Încep să văd.
E primăvară
Şi creşte iarba.

luni, 25 februarie 2013

Dansează cu mine


Dansează cu mine în zori
Când iarba e călcată de zei
Şi pielea nu mai naşte sudori
În raiul lipsit de nevoi.

Vei face din rochie cercuri
Şi pletele vor flutura-n vânt
Chiar demoni s-or dezice de uri
Şi nu vor rosti vreun cuvânt.

Flori de dafin vor ţese cunună
Pe fruntea fără cute şi rid,
Nu te opri, ascultă cum sună
Cornul de cerb ce bate în zid.

Paşii de aripi nu lasă urme,
Braţul ţi-l lasă pe umeri
Şi spune-mi, în şoaptă pe nume
În aşterptarea brizei din seri.

Dansează cu mine ca-n vis
Când trupul desprins e de el
Iar poarta de nou paradis
O sfâşie corniţe de miel.

Dansează, dansează,  nu ştiu
Cât va cânta sau tace orchestra
Vezi, cerul e iar străveziu
Şi de pe mine căzută e vesta.

Nici tu nu ai vechea cămaşă,
Nimic nu-i larg şi nu strânge,
Şi uită de pruncul rămas fără faşă,
Dansează, dansează, nu plânge.

Prefă-te că mâna nu-i rece
Când mă atinge pe spate
Dansează, dansează, voi trece,
Şi puntea ce duce spre moarte.

Povestea nu-i albă, nici neagră,
Tocmai se-arată un cer rubiniu,
Ascultă simfonia întreagă -
Dansează şi râde, sunt viu.




duminică, 24 februarie 2013

Fiul risipitor



Mi s-a spus, tată,
Să nu mă tem de tine,
Că ai vrea doar iubire,
Dar eu când văd munţii albiţi
De depărtarea ta,
Ştiu ce m-ar aştepta
Dacă-mi întorci spatele.

Credeau unii
C de voi creşte mare
Mă voi aşeza
De-a latul drumului,
Că să arăt că mă pot opune cărării.

Noaptea am văzut
Cum funcţioneaţă
Ceasornicul lumii.
M-am uitat în oglinda apei
Şi trupul moştenit
Cu perfecţiunea
Rezolvase cuadratura cercului.

Măritule, cu cât mă apropii
Mai mult
De lucrul mâinilor tale
Cu atât îmi creşte iubirea.

Şi teamă
Că nu mă aştepţi
Pe prispa casei.

Amintiri neamintite



Nici nu aş privi
Pe fereastră
Dacă nu aş şti
Că văd cerul.

Nu uita
Să răspunzi
Când îţi dau bineţe.

Inima ticăie neregulat
Când trec nori pe deasupra,
Cocorii se pregătesc
De venire.

Tată vorbea nedesluşit,
Dar renunţase la parabole,
Cel mai drag îi erau cuvântele
Rostite anevoie.

Binecuvânta
În silabe.

Singurătatea nu este poartă.
Eu nu am crescut cu cheia la gât,
Iar gardurile era doar simboluri.

sâmbătă, 23 februarie 2013

Povestea iubirii




Prima dată era ca un leşin,
Amestec de teamă şi extaz,
Cam cum simte fecioară
Când rămâne
Atinsă
De aripa creaţiei.

Eu nu aveam habar
Că drumul duce la mare,
Doar tu, urmaşă de evă,
Presimţeai
Aripi de înger.

Oricum nu era altă soluţie:
În jur era pustiu,
Pământ neroditor
Ca în deşertul sin.
Eu mă împedicam
Ca mânzul abia ieşit
Din pântecul cald al mamei,
Ca un cerb nimerit în gât.

Dar ce frumos bătea inima,
Chiar dacă încerca un ritm nou,
Şi ce blând trecea vântul prin jur
Şi ce calde erau mâinile tale.

Şi ochii,
Ochii care prinseseră glas
Şi urlau ca lupul în capcană:
Nu pleca,
Niciodată să nu te duci.

Eu şopteam.
Poate tu.

Curcubeul tocmai se ivise
Şi ne aşezase coroana.

vineri, 22 februarie 2013

Culori vii prin vii


N-am vrut să vin cu tine
În poiana cu maci
De teamă să nu-ţi fure
Roşile buze
Bogate în soare.

Acum înţelegi
De ce-ţi culegeam
Buchete
De cicoare,
Doar ochii tăi.
Mă ridicau la cer.

Am căutat dăunăzi
Urmele paşilor
Prin fotografii împachetate
În plicuri de gând:
Erai albă ca floarea de bumbac.

Spune-mi, iubito,
Cum începea melodia aceea
 Cu un refren plin
De tâlc
Pe care nu mi l-ai explicat niciodată.

Ştiu doar
Că-mi promitea nemurirea.

Iar tu credeai. 

Nemuritoarea iubire



Tu ai suflat prima oară
Căldura,
Zefir adormitor,
Boarea care plutea deasupra apelor
Când abia ieşisem din pântec
Şi ţipam să-mi umplu plămânii cu duh,
Deşi nu mă durea nima.

Apoi ai aplecat sânii spre mine
Şi pământul întreg
Îşi topise roadele
În mir hrănitor.

Pe poteci
M-ai trimis la străbuni
Să învăţ că vin de undeva
Şi am încotro să merg.

Apoi am întâlnit zâna
Care făcea din lacrimi
Diamante
Şi jocuri multicolore din gene.

Acum
Privesc paşii tineri
Care mă cheamă
Spre noi câmpii înverzite.

Tu te joci cu fire de trifoi
Şi întrebi la cine visez
Înghiţind petale.

Cine, zici,
Cine e,
Rosteşte-i numele
Şi eu nu vreau să rup
Vraja.

Răspunde ecoul din ceruri
Ea e
E ea.
E.
A.
Şi din nou: E

miercuri, 20 februarie 2013

Aşteaptă-mă în prag



Ştiu că eşti cu ochii pe fereastră
Şi spargi geamul de dor,
Că uneori
Ţi se împăinjenează privire
De lacrimi
Şi ţi se pare că am venit.

Sunt înspre casă.
Nu sunt obosit,
Nu mă doare nimic,
Doar dorul m-a cocoşat
Uneori
Şi-mi trag un picior
Ca orice războinic.

Îmi păstrez ritmul
Să ajung la timp
Şi să nu mai alunec în gropi.

De voi întârzia
O clipă sau două
E doar ca să ai vreme
Să-ţi ştergi lacrimile.

Şi eu voi face un ocol
Pe la râu
Pentru o ultimă scaldă.

Asculă apă
Care mă spală.

duminică, 17 februarie 2013

Un dar nesperat


Distinsul domn Cindrel Lupe mi-a facut onoarea să traducă in franceza un poem de-al meu. Va împărtașesc si voua bucuria mea. Aveti mai jos cele doua variante. Multumesc domnului Cindrel Lupe pentru gest și pentru calitatea traducerii.

Petre Anghel, Sora nemedicală

Dansează fulgii fără partitură, 
Doar ei pot să-mi priceapă lenea, 
Deși căldura i-ar schimba 
În valuri.

De mi-ar cânta mama
Dormi, dormi, odorul mamei,
Acum m-aș trezi și aș fugi
Spre tine.

Te-ai născut cu lecția învățată,
Creola,
Știi să vindeci rănile
Fără internări.

Vizitele la domiciliu
Sunt ca mierea suptă din faguri.

Azi am să cânt în note
Profunde
Mor-mor, ca ursul,
Și vulpea va veni
Să mă răsfețe.

* * *

La non-assistante médicale

Les flocons dansent sans partition,
Il n'y a qu'eux à comprendre la flemme,
Même si la chaleur les transformerait
En vagues

Si maman me chanterait
Fais dodo, mon bébé adoré,
Je me reveillerais et partais en courant
Vers toi.

Tu est née la leçon déjà apprise
Ma Créole
Tu sais guérir les blessures
Sans hospitaliser.

Les visites au domicile
Sont comme le miel sucé à la ruche.

Aujourd'hui je chanterai dans un timbre
Profond
Rroar-rroar, comme l'ours,
Et la renarde viendra
Me cajoler

*
traduit du roumain - Cindrel Lupe

Sora nemedicală



Dansează fulgii fără partitură,
Doar ei pot să-mi priceapă lenea,
Deși căldura i-ar schimba
În valuri.

De mi-ar cânta mama
Dormi, dormi, odorul mamei,
Acum m-aș trezi și aș fugi
Spre tine.

Te-ai născut cu lecția învățată,
Creola,
Știi să vindeci rănile
Fără internări.

Vizitele la domiciliu
Sunt ca mierea suptă din faguri.

Azi am să cânt în note
Profunde
Mor-mor, ca ursul,
Și vulpea va veni
Să mă răsfețe.

sâmbătă, 16 februarie 2013

Poezioară



Odihni-m-aș, n-am de ce,
Ochii-mi zboară pe fereastră
Și acolo mă așteaptă
Zarea cea albastră.

Trei copaci stau singuratici
Și își spun povești
Îi ascult cum mă bârfesc
Și-mi zic: cine ești.

Tot un fel de creatură
Sunt și-eu pe pământ -
Tot privind cum curge lumea
Pricep și cum sunt.

Mi-am luat iute dintr-un cui
Cobza atârnată,
Aș dansa de unul singur
Că nu-mi place-n ceată.

Și atunci îmi adun gândul
Și simt gust de fragi
Că mi-am amintit de voi,
Prietenii mei dragi.

joi, 14 februarie 2013

Viaţa e mai frumoasă decât logica



Dacă ar fi mai importantă logica decât soarta, la revista „Flacără” ar fi trebuit (vorba vine)  să mă recomande H. Dona, care era redactor şef adjunct şi era titularul cursului de „Teoria şi practica presei”, dar nu prea ţinea cursul, ce-i drept, îl înlocuia Octavian Butoi. Dona a venit însă la examen. Stiu că primul subiect de pe biletul tras cu mânuţa mea personală era ştirea. Eu, de mic, mai dă dă mic, nu stau bine cu memoratul voluntar, aşa că nici n-am încercat să reproduc definiţia pe care o dictase el sau Butoi (luam notiţele de la colegele-fete, eu nu prea scriam, să nu-mi stric ... stilul!). Dar pretindeam că ştiu ce este o ştire de presă. Şi zic: ştirea e ceva care seamănă cu ceva, vine din cotrova, dar e altfel: e o informaţie de interes larg!
- Adică?, mă întrerupe H. Dona din avântul revoluţionar, privindu-mă cu dispreţ (la asta se pricepea foarte bine, la scris mai de loc, dovadă că n-a scris mai nimic în viaţa lui de ziarist, iar la revistă... avea rubrica de răspuns cititorilor!).
- Adicătelea, mă explic eu, vine cam aşa: dacă se întâmplă ceva şi întâmplare interesează şi pe alţii sau presupune ziaristul că ar interesa pe mulţi, gata cu ştirea la „Boborul suveran!”
- După dumneata orice e ştire!, zice el la fel de ironic.
- Orice, confirm eu, dacă interesează mulţimea.
- Vrei să spui că dacă mi-am rupt eu piciorul, aste e ştire...
Lângă el, Octavian Butoi, îşi trăgea capul mai în spate şi-mi făcea semne disperate să mă uit în jos şi să tac. Nu m-am uitat în jos că simţeam că nu făcusem pipi pe mine şi nici nu sunt descheiat la pantaloni. În plus, învăţasem de la partid: Tot înainte, tovarăşi! Plus că făcusem şi eu aproape doi ani de armată şi-mi însuşisem lozinca: pieptul drept, ochii-nainte!
-          Dacă vă rupeţi dumneavoastră piciorul, zic eu – iar în acest timp Butoi transpira şi îşi astupase gura, semn că trebuie să tac – nu se întâmplă nimic, e o problemă personală, dar dacă îşi rupe Brigitte Bardot un picior (era pe atunci cea mai arătoasă artistă), toată presa va consemna ghinionul şi va pubica poze cu picioarele ei şi înainte şi după accident.
-          Da, da, a cam zâmbit a rânjire H. Dona, contează femeia...
Nu zisesem că asta contează. Cred că Dona  l-a lăsat pe Butoi să fixeze nota, era limpede că nu se simpatizam.
Când am ieşit din clasă, Butoi după mine (păţeam destul de des să iasă asistenţii după mine şi să mă laude că am răspuns bine sau sa-mi reproşeze că i-am făcut de râs, ei mă lăudaseră profesorilor, iar la examen nu ştiusem nimic).
-          Eşti nebun? , mă întreabă Butoi.
-          Nu sunt.
-          Eşti prost?
-          Nu sunt, dar de ce întrebaţi?
-          N-ai văzut că-ţi făceam semne?
-          Ba da.
-          Dona are piciorul în ghips şi tu susţii sus şi tare că asta nu contează, că el e nimeni.
-          Nu am zis aşa.
-          Nu ai zis aşa, mi-am mâncat zilele cu gura asta pe care nu ţi-o ţii legată.

Mi-am luat licenţa!



Ca să nu aveţi motive să spuneţi că mă laud, afirm din capul locului că eu nu am fost un student strălucit, iar câteva dintre examene (limba rusă, limba slavă şi limba latină) le-am luat în urma unor intervenţii. Învăţam la disciplinele care-mi plăceau şi mă chinuiam cu acelea cărora nu le vedeam rostul. Nu e mai puţin adevărat că nici pe unii profesori, mai ales lingvişti, nu-i prea dădea pasiunea ştiinţifică afară din casă, iar dacă-i dădea, îi băga la loc de urgenţă lipsa de tact pedagogic (de pildă Gheorghe Poalelungi).
Eu nu toceam ca să ies în frunte din două motive. Unu: ştiam că dosarul de cadre nu e în regulă  pentru carieră (părinţii şi biunicii păcăiţi, iar tata considerat exploatator fiindcă avea atelier particular de tâmplărie). Doi: nu puteam în ruptul capului să învăţ pe dinafară parascoveniile lor – citeam, înţelegem despre ce este vorba, şi gata!, n-o să stau să memorez ce vor ei, ca simţeam că nu-mi va fi util niciodată!
Relaţiile cu profesorii (includ toate cadrele didactice) erau clare: unii mă iubeau de parcă le-aş fi fost copil de suflet, iar alţii nu mă înghiţeau de loc. Era valabil şi pentru cei care nu mă avuseseră student, dar aflaseră de la alţii că aş fi deştept sau pramatie. Recunosc că au fost trei dintre ei care-mi făceau loby, înainte de inventarea termenului pe malul Dâmboviţei (nici chiar la Băileşti, pe malul Balasanului, nu ajunsese conceptul). Cei ce mă lăudau cel mai mult se numeau Gheorghe Frâncu, Constantin Cruceru şi... Eugen Simion. Evident, eu îi veneram. Le sunt dator până la moarte. Se plimbau cu mine pe străzile Bucureştiului, îmi arătau clădirile istorice, îmi explicau ce instituţii sau persoane fiinţaseră cândva prin ele. Îmi spuneau ce au citit, imi recomandau cărţi, mă certau cu prietenie. Întârziam cu ei la cafea, coniac, vodca  sau bere. Eu beam puţin sau de loc, fiindcă nu puteam. Nu m-am îmbătat niciodată şi presupun că asta le dădea oarece siguranţă în prezenţa mea celor care aveau de gand să întreacă măsură  (nu e cazul lui E. Simion care nu iubea nici el alcoolul).
De acelaşi tratament preferenţial mă bucuram, atunci sau in anii imediat următori, şi din partea lui Cezar Tabarcea, Ion Coja, Nicolae Constantinescu, Silviu Angelescu, Al. Piru, Al. Hanţă.
Dar să nu ne grăbim că trebuie să-mi dau licenţa. În urma unui conflict cu dl. Petrică, şeful bibliotecii de la Litere - un om remarcabil, despre care voi vorbi altădată – citisem tot ce se putea citi despre proza lui Mihai Eminescu, deci mă hotărăsc ca acesta să fie subiectul meu de licenţă. „Da, zice George Munteanu – un excelent profesor şi istoric literar, care ne predase marii clasici ai literaturii române – e foarte interesant subiectul, dar nu te-ai gândit bine. Vei munci degeaba, nu-ţi va publica nimeni o astfel de teză”. Eu îi spun că nu mă interesează să public (v-am spus că urma să devin mare scriitor, ce facem noi aici, vorbim degeaba – textul e pentru cititori, nu pentru George Munteanu), dar el spune să-mi aleg alt subiect.
M-am simţit jignit, cum adică să nu primească subiectul ales de Măria Mea? Bine, am înţeles, schimb subiectul, dar schimb şi profesorul. Mă duc la Eugen Simion şi-i propun teza „Poeţia de refecţie filozofică la Lucian Blaga” ( v-aţi prins, trăgeam numai la peşti mari!). „Dragă domnule Petre Anghel, zice Eugen Simion – nici nu ştiţi ce frumoas şi convingător vorbeşte E. S. când vrea, dacă nu mă credeţi întrebaţi-l pe domnu-său Ion Iliescu) că nu e bine, că de Blagă se ocupă acum toţi, vei sta cu manuscrisul în mână şi nimeni...”  Era clar, toţi mă voiau autor!
Mi-am ales Mihai Ralea. Nu ştiu cât mi-a luat cititul şi întocmitul fişelor, dar de scris am scris lucrarea în vreo trei-patru nopţi. Ştiu că între timp îmi crescuse o barbă neagră şi eram foarte mândru de ea.
Vine şi ziua susţinerii. În comiseie: Dim. Păcurariu, care era decan, Alexandru Piru, Eugen Simion şi alţi doi-trei profesori. Eu intru primul din cei repartizaţi la această comisie. Mi se arată scaunul din faţă şi mă aşez.
Domnul profesor Eugen Simion, coordonatorul (nu mai ştiu cum se chema îndrumătorul) prezintă lucrarea:
-           Petre Anghel, studentul nostru, pe care îl cunoaştem, cutare şi cutare, are lucrarea cutare şi cutare, a făcut o lucrare deosebită, care...cutare şi cutare. Numai vorbe frumoase...
Auzind asemenea laude, decanul întinde mâna să i se dea lucrarea care zăcea cuminte în faţă lui Eugen Simion, să nu zboare cumva geniul din ea.
-          Ce vrei?, întreabă Al. Piru cu vocea lui tabacică înconfundabilă. Era cel mai prestigios profesor, nu degeaba fusesew asistentul lui G. Călinescu, dat afara din universitate, apoi reprimit când s-au mai îmbunătăţit condiţiile politico-sociale.
-          Să văd şi eu, mormăie Dim Păcurariu.
-          Lasă, zice Piru, nu auzi ce zice Simion, e o lucrare excepţională, n-avem timp de pierdut, îi dăm zece şi să intre altul...
Simion vrea să mai spună ceva, evident încântat că a adus în faţa comisiei un asemenea absolvent.
-          Domnule Simion, îl întrerupe Piru, ştim despre ce e vorba, hai să trecem mai departe.
Am ieşit din sală. Colegii erau consternaţi. M-au întrebat ce am păţit. Am spus că am terminat. Nu credeau.
M-am mai învârtit prin facultate, l-am găsit pe Cezar Tabarcea, şu tuleşte-o la cafea, Anghele, n-ai auzit că a zis profesorul Piru? Nu avem timp de pierdut.

Repartiţia guvernamentală, baiatu!


 Aveam eu licenţa luată (cred că vreo 8.70 media, acum dacă nu-i dai zece studentului nu-ţi mai dă bună ziua sau te reclamă la decanat. Mă rog, buna ziua nu-ţi dă nici cu nota 10 plus), aveam post de redactor la o publicaţie centrală, dar trebuia să rezorv şi cu repartiţia guvernamentală, să nu mă pomenesc trimis unde a dus Mutu iapa şi să fiu obligat să dau înapoi cheluielile de şcolarizare. Drept care îi spun redactorului şef, Eugen Mandric, că joi se fac repartizările. „Şi ce treabă am cu repartizările lor, din moment ce te-am angajat?” I-am explicat că el nu are treabă cu ei, doar eu am.
Eugen Mandric era un ziarist excelent. Şi un mare băutor. Fusese coleg de şcoală şi prieten bun cu Nicolae Labiş. Semnase scenariile câtorva filme artistice răspunzând cu abnegaţie comenzilor partidului („Lupeni 29”, despre lupta revoluţionară a minerilor împotriva exploatării).  La Televiziunea Română a difuzat nişte documentare despre pericolul verde, pericolul legionarilor – obsesia comuniştilor. Nu credea nimic din ce făcea. Era mercenar. El singur mi-a spus că falsifica fotografii şi documente ca să rescrie istoria după cum poftea regimul democraţiei populare. După revoluţia din 1989 s-a oferit să continuie serialul de documentare cu „Pericolul roşu”! Avea o voce inconfundabilă şi toată lumea s-a arătat indignată de schimbarea bruscă a macazului. O făcuseră şi alţii, dar nu aveau o vocea atât de dură şi de moldovenească...
Personal nu aveam ce să-i reproşez şi nu-i reproşez nici acum, omul voia să trăiască bine şi-şi vindea scump talentul. Problemă de opţiune.
După ce a înţeles de ce am eu nevoie de repartiţie, m-a întrebat dacă e bine să-mi dea o adresă către facultate prin care să ceară repartiţia mea la revista Flacăra. Sigur că era bine. În timp ce dicta dactilografei adresa, a trimis după un redactor să-l consulte dacă e eficient ce facem.
Cel consultat, E. Dascălu, era un evreu civilizat, foarte distins, absolvent de Ştiinţe juridice. De ce nu practica Dreptul şi se multumea să dea explicaţii la nişte fotografii decupate din reviste străine aflate la „documentarea” publicaţiei nu ştiu. Mandric i-a dat dispoyitie să se prezinte cu adresa în faţa comisiei guvernamentale şi să vină cu repartiţia în dinţi, iar dacă îi trimit ăia pe altcineva, el, Dascălu Elizarie, să nu mai pună piciorul la redacţie, că nu are nevoie de tâmpiţi cu diplămă. Era cinic şi slobod la gură.
Cum s-a prezentat E. Dascălu cu hârtia la Comisia guvernamentală de repartiţie, cum au trecută ăia un post liber la revista Flacăra! Transparenţă toatală, tovarăşi!
La Comisie – într-o clădire din Şoseaua Panduri, unde funcţionau Institutele pedagogice de trei ani, curtea era plină de toţi absolventii de filologie de la Bucureşti, Iaşi şi Cluj ai acelei promoţii, cred că aşteptau vreo 500 de viitori dascăli
A intrat absolventul cu nota cea mai mare – o fată – şi sigur că a pus ochii pe postul de la Flacăra. Nu eram de faţă, că nu aveam voie să stau acolo, dar sunt sigur că  Eliazar şi-a amintit că e urmaşul lui Moise, a dat cu bastonul în marea de pofte şi a decretat că o fată nu are ce căuta în sanctuarul sfânt al revistei Flacăra, unde e muncă de bărbaţi, tăvăleală de teren, dormit în trenuri şi mâncat peşte crud dacă e vreun râu în apropiere, altfel, post negru de 40 de zile în pustie.
A mai avut de dat o bătălie când s-a prezentat, în sfârşit, şi un absolvent mascul. Pe el l-a refuzat inventând, probabil, că la Casa Scânteii, lucrându-se cu plumb, impotenţa în câteva luni este asigurată. Sau poate l-a ameninţat că urmează ca noul redactor să fie trimis reporter pe frontul în Coreea.
Dată fiind situaţia încordată, teama mea creştea de la o clipă la alta, văzându-mi ameninţată moşia. Atâta lucru puteam şi eu să spun la Băileşti, că lucrez în presă, iar acum mă şi vedeam profesor la Apahida de Jos, unde nu ar fi crezut nimeni că eu am fost trei luni ziarist în Bucureşti.
Îmi trebuia repede o pilă. Pilă, pilă! Păi nu cunoşteam pe nimeni în afara de câţiva profesori de la facultate. Buni şi ăia. Renunţ la birjar, că şi aşa nu aveam, renunţ la taxi, din acelaşi motiv, şi fuga în centru. La statui, Anghele, la statui! În clădirea spre care arăta – şi mai arată şi azi - sabia lui Mihai Viteazul.


O palmă subţire pe obrazul meu gros



La facultate găsesc destui profesori gata să plângă pe pieptul meu slăbuţ pentru nedreptatea care ar urma să mi se facă, găsesc şi câţiva care declară că legea e stupidă şi că ministerul ar trebui să-mi mulţumească pentru faptul că m-am descurcat singur şi îi rămâne un post liber să-şi plaseye ei pe cine vor, dar nu apare nici-o soluţie pracică.
Alec Hanţă, ce oarece ani petrecuţi la un lectorat în Franţa, pare cel mai lucid şi întreabă
cine e preşedintele comisiei de repartizare. Era profesorul Dumitru Pop de la Cluj. Nu-l cunoştea nimeni dintre cei prezenţi. Eu îl cunoşteam, ca facusem primul un la Cluj, iar el preda folclor în anul întâi. Era un om blând, iubitor de tradiţii, îndrăgostit de materie. Dar asta nu mă ajuta cu nimic, pe mine mă ştia asistentul lui, Şeuleanu, dar de unde să-l iau eu acum pe Şeuleanu? Şi dacă aveam de unde să-l iau, ce, se ducea asistentul să se bată pentru mine cu profesorul?
Dar Hanţă nu doame. Trebuie să fie cineva acolo din partea ministerului, ia să-l întrebăm pe Pavel Ruxăndoiu. Îl întreabă, dar degeaba, el ne spune că trebuie o pilă mare şi aşa, o relaţie de la om la om. A, zice Gigi Frâncu, e Ghiţă Florea pe aici, el trebuie să ştie pe cineva. Îi spune lui Eugen Simion că influenţa cea mai mare pe lângă Ghiţă Florea ar aveau Hanţă.
Eram în pom! Cu Ghiţă Florea mă certasem la un seminar. Avusesem dreptate, dar cred că procedasem nedelicat. Ghiţă Florea făcuse facultatea în anii 50, ani nefericiţi pentru tot ce mişca în ţară, de la spicul de grâu până la inima unui bătrân veteran. Fusese oprit asistent, apoi devenise activist cultural şi şef mare pe la Cultura Capialei, cred că fusese chiar preşedintele comitetului pentru cultură şi artă. Prin anii 60, a doua jumătate a deceniului, când făceam eu facultate, cel puţin în cultură se produseseră nişte transformări esenţiale. Se renunţase la realismul socialist, marii scriitori interbelici nu mai erau citiţi pe ascuns şi cu frică de sancţiuni, ci chiar predaţi de la catedră, nu se mai cita din scriitorii şi ideologi ruşi şi sovietici, nu se mai cerea obsesiv literatură de propagandă. Era deja în forţă generaţia lui Nichita Stănescu.
Nu ştiu dacă i se dăduse vreun curs lui Ghiţă Florea, dar cu grupa mea ţinea un seminar de literatură contemporană. Trebuia să discute cu studenţii despre scriitori pe care el nu-i învăţase în liceu şi în facultate: Ion Barbu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia. Şi nu-i ştia.
În loc să chiulesc de la seminarul lui, cum făceam de obicei, cad în clasă tocmai la analiza poeziei „Joc secund” de Ion Barbu.
Asistentul o citeşte de pe o foaie şi am avut impresia că avea probleme de lectură. În loc să ne întrebe pe noi ce credem, cum făceau alţi asistenţi, noi să spunem, fiecare două-vorbe şi trei prostii, să ne „certăm academic” între noi, iar el să tragă concluziile la sfârşit, ca a fost cam bine, dar se poate şi mai bine, se apucă să vorbească exact ca la ziarul Scânteia din anii trecuţi. Că scriitorul se inspiră din popor, că poporul e adevăratul creator de valori spirituale, că poezia, că baladele, că basmele, că ghicitorile...
Eu, de, oltean ţâfnos, simt că mi se suie sângele la cap (atunci nu aveam chelie, aveam plete) şi-l întreb care e legătura dintre ce zice dumnealui şi Ion Barbu, respectiv cu versurile citite înainte. El a zis că e o legătura, dar nu o văd eu, că e indirectă, iar în plus sunt şi cam obraznic.
-          Nu sunt de loc obraznic, am protestat eu, dumneavoastră vorbiţi pe dinafară!
-          Cum?, s-a mirat el.
-          Iată cum!, declar eu cu voce clară de sergent infanterist şi o iau la fugă spre catedră, tot cu pas hotărât. Înşfac o cretă şi desenez dintr-o micare o casă (exersasem de mii de ori să fac o casă din şase linii fără să ridic creionul de pe hârtie – o joacă de copii!). Sub casă am făcut două linii paralele, dar şerpuite, iar sub linii am desenat casa cu acoperişul în jos (asta nu mi-a ieşit decat din mai multe tăieturi de sabie!).
-          Ce e prostia aia?, se interesează el, convins că are de-a face cu un nebun.
-          Poezia lui Ion Barbu, explic eu acum calm şi satisfăcut, cu rânjet de jigodie pe faţă.
-          Unde vezi dumneata poezie?, intră el în jocul nebunului.
-          Eu nu o văd, zic, e în apă!
-          Ce?
-          Uite! Poezia. Casa de sus e realitatea! (Şi dau tare cu creta în ea, până se face bucăţi). Realitatea se resfrânge în apă, dar nu e tocmai ca sus, că apa are valuri, curge, luceşte, deformează, recompune.
-          Şi?
-          Şi asta e poezie, asta vrea să spună barbu, joc secund, jocul din apă e realitatea...
-          Asta e o prostie din mintea dumitale.
-          Nu e, zic triumfător, nu e din capul meu! Aşa zice G. Călinescu în Istora literaturii. Nu chiar aşa, cuvânt cu cuvânt, asta e ideea. Dacă mai citiţi o dată poezia, vă veţi lămuri singur.
-          Eşti obraznic şi te rog să mă laşi să-mi ţin seminarul.
-          Ies, am zis, dar asta nu însemnă că aveţi dreptate.
De acest Ghiţă Florea aveam eu nevoie acum să obţin repartiţie pe postul pe care îl ocupam deja. Îi spun lui Alec Hanţă că nu are rost să mai continăm discuţia, că nu sunt în relaţii bune cu Ghiţă Florea. Hanţă îmi zice să aştept şi iese din sală. Se întoarce cu Ghiţă Florea de mână. Acesta zâmbeşte. Nu am mai văzut în viaşţa mea un zâmbet atât de curat. Pe cinstea mea!
-          Ce, oltene, zice el, credeai că sunt supărat, că aşa mi-a spus Alecu...
-          Da, am fost nepoliticos...
-          Hai să mergem, cine mai merge cu noi până la Panduri? Avem cu ce merge?
-          Luăm un taxi, propunen eu.
-          Lasă, că am eu maşină.
Avea. Era singurul profesor care avea maşină personală. Dar şi bunătate cât carul cu loitre lungi. De puţine ori am simţit regret pentru o faptă de-a mea ca atunci. Si cred că am făcut într-o viaţă de om măgării şi mai mari. Dar zâmbetul prietenos al lui Ghiţă Florea nu am să-l uit.
Nu a putut rezolva nimic cu repartiţia, dar nu mai era atat de important...