Petre Anghel
Fratele nostru Emanuel
(Editura Cartea Românească, 1978)
OAMENII pot foarte bine să greşească, fie şi numai din lipsă de imaginaţie (ne amintim ce rol nefast atribuia Camil Petroscu acestei adevărate infirmităţi). Dar cînd anume, în funcţie de ce date psihologice, şi nu doar psihologice, fireşte, se transformă eroarea (la început pasabilă, strict personală) în vină şi atinge sfera mai largă a moralei comunitare, implicîndu-i, adică, şi pe alţii în calitate de părtaşi sau de victime, şi aducînd fără întîrziere în discuţie termeni ca inconştienţă, rea credinţă, ori, dimpotrivă, responsabilitate, datorie ş.a.m.d. ? pentru care motiv nu se petrece decît uneori transferul acesta, modificarea aceasta radicală de semnificaţie ? iar atunci cînd se petrece, cum se face că ne aflăm în faţa unor trepte de gravitate practic „infinite" în varietatea lor ?
La cîteva asemenea întrebări încearcă să răspundă Petre Anghel, cu excelente mijloace literare pe alocuri, în romanul-eseu Fratele nostru Emanuel. O face punîndu-1 pe sculptorul Pascu să-şi mărturisească metodic (se adresează prietenei, iubitei sale) gîndurile şi presupunerile intime, un Pascu — judecător suprem, deşi în manieră exclusiv teoretică, al celorlalte personaje, cunoscute nouă, de fapt, doar în măsura în care ni le prezintă şi interpretează el, spirit lucid şi analitic pînă aproape de marginile cazuisticii, „marcat”, el însuşi, de o greşeală săvîrşită în anii copilăriei ; dar o greşeală, ca să zicem aşa, fertilă, căci ea îi va trezi şi-i va conserva, pare-se pentru tot restul vieţii, sentimentul de dreptate şi intransigenta morală.
Prin filtrul lucidităţii sculptorului trec astfel unul după altul, cu neîncetate reveniri şi schimbări de perspectivă, membrii familiei Pascu (tatăl, căsătorit la numai o lună de la moartea soţiei, mama vitregă aflată în conflict permanent cu satul : ţăranii nu iartă uşor atitudinile sfidătoare !), apoi membrii familiei Petraşcu (adică mama şi fratele iubitei, viitorul ei tată vitreg, inginerul Vladu — cele două familii au destine întrucîtva paralele), vecinii, prietenii.
Investigaţie (şi autoinvestigaţie) pură, fără vreun alt scop? Nicidecum. Dincolo de pasiunea, mai mult sau mai puţin abstractă, pe care o pune în stabilirea adevărului, în luminarea legăturilor dintre semenii săi, dintre sine şi semenii săi, tînărul sculptor doreşte cu ardoare să-şi „limpezească" trecului, precum şi calea de urmat în viitor (cu ocazia asta s-ar putea vorbi despre motivul secundar al „cunoaşterii propriilor rădăcini”, al „justificării prin înaintaşi”) şi să aşeze, ori să reaşeze, pe baze mai solide o iubire (şi în acelaşi timp o prietenie) care dă semne tainice de oboseală.
Rezolvarea conflictului, întructt romanul Fratele nostru Emannel are şi un conflict de natură propriu-zis epică, ne interesează abia în al doilea rînd. Oricum, ea nu va contrazice pînă la urmă ideea de ansamblu : oamenii pot să greşească, într-adevăr, omul insă niciodată.
Virgil Mazilescu, România literară , nr. 44 din 28 oct. 1976
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu