„Cea mai importantă diferenţă între comunicarea faţă în faţă şi cea
scrisă este prezenţa imediată a feetback-ului într-o formă care este absentă în
cazul unei scrisori. Un transmiţător verbal cunoaşte feed-back-ul primit şi îşi
adaptează eforturile comunicative următoare în funcţie de acesta. Între timp
cel care scrie este limitat la un feed-back întârziat; este incapabil să-l
activeze imediat, ci trebuie să aştepte un timp până va putea evalua efectele.
Datorită decalajului de timp poate rezulta o distorsiune şi înţelegere greşită
a acestuia, ce rămâne insesizabilă până în clipa în care destinatarul mesajului
răspunde. În unele cazuri va rămâne invizibil şi după aceea, probabil până când
greşeala în comunicare va fi detectată din cauza unui aranjament pierdut sau a
unei tactici greşite.
Altă importantă diferenţă este faptul că permanenţa mesajului scris
lipseşte în comunicarea verbală. Dacă mesajul este lung sau tehnicist sau conţine
termeni legali sau contractuali este recomandabil să fie scris. Reportofoanele
sau alte aparatele de înregistrare cresc valabilitatea comunicării verbale, dar
nu au aceeaşi valabilitate cum o are comunicarea scrisă. Realitatea este că
expeditorul şi destinatarul comunicării scrise au în permanenţă o arhivă a
dictărilor şi o răspundere a planificărilor mesajelor ce vor fi transmise,
decât în comunicarea verbală. „[1]
[1] Richard C. Huseman, James M. Lahiff, John D. Hatfield, Interpersonal Communication in
Organizaţions, Boston,
Holbrook,Inc, 1976
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu