Pagini

miercuri, 31 octombrie 2012

Eugenia Miulescu, Promisiune



Ai spus că totul o să fie bine
Vom rămlne amindoi
Pe această planetă
De noroi.

Vom cultiva legume
Şi vom sădi flori
Buldozerul nu va trece peste ele
Casa va rămtne-n picioare
 Şi vom avea şi soare.

Totul a fost să fie
Ca lumea pe dos.
Nu ne-au dat voie să cultivăm legume
Dar am fost întrebaţi
Dacă avem aprobare
Să ne-ncălzim la soare.


Lecţie de circulaţie, de Eugenia Miulescu



Slalom perfect
Printre oameni
Prin timpul istoric
Si printre tarabe
Nici un jalon nu se-atinge
Sufletul rămine coloană
Ancorată la ţărmul
Speranţei.

Slalom perfect
Peste noi înşine
Jumătate ochi
Jumătate alţii
Jumătate gând
Jumătate cuvânt
 Aliniaţi după ordin
Mărşăluim tăcuţi şi anonimi
 Spre ziua de mâine.

Slalom perfect
La stângă şi dreapta
Funia timpului încolăceşte glezna
Şi în genunchi
Scriem istoria
Ştergând urmele ei.

Eugenia Miulescu, Destin



Destinul a fost dirijat
De roata istoriei
Prăvălită peste mirosul de lapte
Ce nu dispăruse încă
Din respiraţia mea.

Nu-mi asum nici un fel de răspundere
În fata judecătorului
Pentru raza de soare dorită
Pentru floarea strivită sub tălpi
Pentru sarea din lacrimă
Nefăcută statui
Pentru pasărea al cărei zbor
Ne-a fost străin şi dorit totodată.

Destinul a fost dirijat
De roata dinţată a istoriei
Fierul ei l-am
 Simţit
Dansind pe pielea mea întinsă ca o cimpie
A nopţii.

A nopţii
In care visele
Nu au purtat pecetea cenzurii.


Din volumul Posibila trecere, 1993

Cadou nesperat



Nu mai sunt trist de un secol,
Poate mai puţin, s-ar putea zice:
Nu se schimă nimic în esenţă
De când pe lume se nasc fii şi fiice.

Iar tristeţea, ca şi bucuria
Nu se încadrează în veche tipare
Aşa cum dragostea nu se dă
Decât celui ce merge pe mare

Pe nori negri sau călcă pe şerpi
Şi stă la taifas cu luceferi
Păşind cu iubita pe  Calea Lactee
Şi din incendii de dor ies teferi.

Nu sunt rist nici de vin uragane
Sau mă împing duşmanii în gropi
Tocmai atunci se naşte un vers
Şi caut  printre lacrimi doi tropi.

Unul să fie pentru conţinut
Sau ce numeau grecii idee,
Apoi îmi amintesc de-acea seară
Când cereai să te gust ca femeie.

Nu prea puteam să te-ascult,
Eram trist ca un clovn ignorat
De atunci am doar zâmbet pe buze:
Te fac rege, ai zis, intră-n regat.

Promisiune albastră




Am să compun un imn
Artei tăcerii,
Deci, cântă, zeiţă, pe cel ce-a trăit
Din cuvânt,
Fiul al Cuvântului prim.

Am văzut o femeie împinsă din părţi,
Înconjurată de o haită de câini:
Câini domestici,
Cu papirusu-n sân
Sau cu pungile unsuroase
Pline de banii şi de molii.

Ce le mergea gura, Dumnezeule,
La reclamaţii,
La făcut albul funingine
Şi negrul batistă de şters
Buzele mincinoase.

Domnule,
Scrie  şi mie, nevolnicul,
Câteva vorbe pe nisip
Şi lasă-mă să-ţi sărut mâna
Înainte de a veni vântul să-l ducă
În zările patru ale aşternutului tău.

Doamne, dacă-mi laşi gândul,
Pot să-ţi rostesc fără limbă
Cuvântul.

marți, 30 octombrie 2012

Psalm de profet



Unde să se ascundă, Domnule,
Oamenii
După ce au pângărit şi găurile de şarpe,
Izvoarele
Şi neclintitele pietre,
Cele pe care îţi aşezai fulgerul picioarelor.

Nici fiarele câmpului
Nu mai au unde să fugă,
Picioarele se se scufundă-n smoală,
Frunze de plastic flutură
Pe lângă păsări
Ca blestemul femeilor sterpe,
Ca bocitoarele de profesie.

Nu am, Domnule,
Ce pune pe mine,
Orice acoperătoare s-ar îmbâcsi
De transpiraţia păcatului.

Pute a baltă stătută
Prognoza oamenilor
Din veacul de acum,
Astfel ca stau plecat naintea feţei tale,
Întins la pământ ca ucigaşul prins
De inamice armate.

Sunt mai gol
Decât neîmplinirile morţii.

Ai milă de mine,
Fiul lui David,
Tătăl regilor
Şi al mulţilor netrebnici.

Căci fără margini e iubirea ta de copil,
Emanuele.

Ieşirea din anotimp




Te înveleşte cu flăcări, iubito,
Cu întâlnirile de la malul mării
Când îţi arătam depărtările
Ca să nu observi  efectele sării

Dintr-o lacrimă rebelă şi şuie -
Ca tot ce nu este perfecţiune.
Pescăruşii se roteau în curburi
Şi eu fredonam: e bine, e bine.

Este şi astăzi, va fi ca în vară,
Ca în ceasul când mă şi te dăruiai
Eu mă jucam cu soarta –n nisip
Şi fredonam: câţi ani ai, fată, câţi ai.

Ştiam că nu are vreo importanţă
Răspunsul ce venea de la tine,
Valurile îmi ştergeau ridurile
Iar tu oscilai înspre a fi şi e bine.

Seara, când ne lovea briza tăcută
Învăţam să domin melacolia,
Aruncam în neant dicţionarele
Şi fişam introduceri cu veşnicia.

E ca plutitul pe nori sau pe ape
Unde te-aşteptă Sân Petru cu da
Ca în noaptea când scăpărau visele
Şi-abia murmurai: sunt a ta.


Aprecieri fără stopuri



E bine, ziceai, e bine,
Cum bine îi este copilului
Înfăşurat în braţele mamei,
Firului de ghiocel
Sub zăpadă
Şi Narcisei sub vânt.

E bine când se topesc
Tăcerile,
Când aud copacii transmiţând mesaje norilor
(Nu cred ca ai uitat stejarul
Sub care ai dăruit
Nedăruita sufletului comoară).

Ce frumos se oglindea chipul tău
În apele clare ale Olteţului
(Era vreme de toamnă,
Eu număram frunzele
Care semănau cu anii  plini,
Tu îţi dezveleai picioarele lungi
Ca umbra poftelor).

Nu uita ziua de azi, iubire,
Aşteaptă de milenii
Doi aştri
Să scapere
Prin energii clocotitoare
Strunite-n adâncul unei întâlniri
Soră bună cu perfecţiunea.


Moştenire




Nu ştiu ce am primit de la mama,
Cum nu ştiu ce mi-a dat Dumnezeu.
O însăilare de date
Aş putea încropi,
Dar mi-e teamă de profanare,
Cum bine au gândit
Evreii –
Un fel de stră-stră-strămoşi ai mei
De sânge al minţii -
Când n-au îndrăznit să scrie numele
Celui Ce Este Fiind.

De la bunicul dinspre mamă
Am în vârful limbii
Un strop de bâlbâială
Care mă ajută să gândesc o secundă
Înainte de-a slobozi bălării.

Celălalt, înalt ca trestia,
Dar ţeapăn la trup ca salcâmul
(A sădit mii şi mii de salami de-a lungul
Pogoanelor lui moştenite după
Legiuirea lui Cuza)
Mi-a rămas o biciuşcă în pleoape
Care trece prin zid.

De la tine, iubito,
Păstrez tăcerea.
Tu ştii să-mi vorbeşti
Ca Pământul.

Abia acum au descoperit savanţii
Ce auzeam noi de la început:
Simfonia Spiritului
Care flutură eternitatea
Deasupra celui
Scos din adâncuri de ape
Şi presărat
Cu viaţă.

luni, 29 octombrie 2012

Ileana Malancioiu - Aveti grija






Pamantul tarii mele nu este numai ceva din afara
Pamantul tarii mele este si-n creierul meu
Acolo rodeste bine si-n anii cind il uita
Si-n anii cind il bate Dumnezeu

Acolo seamana cu materia mea cenusie
Intens populata de ingeri si pasari sfinte
Acolo nimeni nu se bate cu el in piept
Si nimeni nu-l minte

Acolo spicele se coc la vreme
Acolo nu ramine porumbul necules
Acolo este loc si pentru culegatori
De acolo din cand in cand ies

Ganduri curate ca fluturii albi
Sa fie mai frumos si afara
Acolo ramane din cand in cand
Un gol nesfarsit si-o durere amara


 

Coşmar evaporat



Îmi dorisem o mânză de rasă
Anul trecut pe-o vreme ca asta
Când nu se mai aprindeau lemnele
Şi nu m-apropiam de fereastră.

N-aveam ce să văd, nici să aud
Şi îmi trăgeam alene-un picior
(Era pe când mi se păreau arhaisme
Cuvintele şterse ca iubire şi dor).

Toate dealurile erau pline cu ceaţă
Dintre paseri cuci şi corbii vorbeau
Conştiincios, cu dicţionarul în mână
Luam notiţe pentru auleu, vai şi au.

Dar tot privind înspre-o roată
Perfect rotundă, echilibru stabil
Mi s-a părut că  văd pe uliţă
Un film alb-negru, erou un copil.

Nu era ce-mi dorisem, şi-am aşteptat -
De pe scări de castel ai zis: da sau nu!
Poveştile mi se amestecau sub frunte
Şi-am ales să fiu Greuceanu.

Am lăsat repede puşca în cui,
Cizmele le-am arucat în iarbă -
De-atunci, cu gândul la tine înviu
Şi rotunjesc un poem fără grabă.

Din el îţi fac o coroană de flori
Brodate pe crengi de dafin
Când voi fi departe, să le atingi
Şi cu viteză de fulger revin.

Trezire precoce



Mi se părea că nu mai vin zorii
Şi eram trist ca un pepene
(Ca pe vremea când nu ştiai
De ce rămân pe cearşaf penele)

Nici eu nu mai ştiu în prezent
Ce să fac să te atrag în munţi
Sau care e varianta cu sorţi:
Cântec de cuc sau mersul pe punţi.

Ştii că am avut un cârlan
Negru ca noaptea, cu stea în frunte,
Acum nu mai răspunde la fluier
Dar vine dacă simte mirosul de cute.

E piatra pe care o loveşte la trap
Când bănuieşte că-mi ies din minţi
Nu-mi plac poemele, nu-s acas-boii
Şi nu mai ştiu ce-i dor de părinţi.

Nu-mi pasă decât de genele tale
Să nu le ştiu triste şi reci
Şi numai o clipă dacă zâmbeşti
Voi desena nebătute poteci.

Gramatica tradiţională


Iar am rămas singur în câmp
Furtună părăsită de gând,
Noaptea încă acoperă pajişti
Şi pare că nu dispare curând.

Mă întrebi de mi-e bine sau rău
Dacă aici îngălbenesc frunzele
Aş spune că nu-mi pasă, iubire,
Pe mine mă bântuie ielele.

Nu sunt atras de lunge picioare,
Nici de sâni rotunzi ca un deal,
Dacă m-ar stăpâni poftele
Nici n-aş mai pune şeua pe cal.

Dar ce, dar ce, te atrage, stăpâne,
M-ar întreabă el, fost Ducipal,
Lumina ciudată, i-aş spune, o stea
Pe care am zărit-o aseara pe deal.

Era timidă când i-am explicat
Şi frumoasă ca-ntr-un desen naiv
Ţie, ţie, am zis, mă dărui, doar ţie
Învaţă odată ce-i cazul dativ.

Apoi nu la tablă, tot pe câmpie
Singuri sub cer voi cere: dezbracă-te.
Norii vor dansa ritmic ca ielele -
Noi cu acuzativul: pe tine te.

duminică, 28 octombrie 2012

Fără tristeţe, doar o lacrimă, de probă



(Eugeniei, in memoriam)

Cred că-şi căuta viitorul
Privind pe fereastră,
Dar trenul nu dădea semne
Să plece din gară
(Aşa cum fac toate trenurile
De la inventarea şinelor).

Timpul se oprise şi el în loc
Fiindcă o zărisem
Şi toate neliniştile mele
O luaseră înaintea locomotivei:
Fuseseră făcute ţăndări,
Fum şi pulbere,
Zero din minusurile
Absolutului.

Pe vremea aceea
Aveam siguranţa inconştientului
(Acum s-a mai diminuat siguranţa
În favoarea inconştienţei, dar echilibrul
Funcţionează perfect).

Deci:
Rămâsesem în gară
(Nu, alţii au rămas:
Câmpia,
Forfota,
Timpul).

Noi am plecat
(Era frumoasă ca dimineaţa
De mai,
Eu zăbăuc
Precum fluturele multicolor,
Un fel de Dănilă Prepelec,
Dar oltean)

Hai, pasăre,
Cată-ţi de zbor,
Eu sunt încă în compartimentul
Uzat de drumuri inutile
Şi-i spun dragei mele:
Tu.
Şi iar tu.
Înţelege, i-am spus, pe un ton aspru,
E simplu:
Tu.

Chip în oglinda nemişcătoare




A crescut apa în iaz,
De-aş fi influenţat de timp
Aş comunica mulţimii
Să stea liniştită -
Cotele apelor
Nu sunt la limita avariei.

Dar de ce i-ar păsa ierbii
Că mânzele zburdă deasupra
Şi vor să se oglindească
În marea de verde.

Nici mie un-mi pasă
De pasărea
Care-şi curăţă pe ram penele,
De greierii care aseara tăceau.

Nici frunzele toamnei
Nu-mi aduc întristare,
Nici vântul nu-mi pătrunde sub haine.

Sufletul meu e calm
Ca deşertul Saharei
În noaptea cu Lună.

Lemnul arde cu aceeleaşi noi flăcări
Desene ne-întinate
(Doar  pe ziduri de pesteri
Mai sunt câteva din acele
Fascinante linii
Ce vorbesc despre dor).

Doamnă,
Eu când eram tânăr nu visam -
Am fost conturul flăcării.
Norii se ţineau după mine
Să-mi ocrotească
Fruntea încinsă.

sâmbătă, 27 octombrie 2012


Între Alfa şi Omega

După primul sărut
(Era într-un secol
Cu lume nebună,
Mânată în turmă
De poftă de humă)
Mi-am amintit
De mirosul pâinii.

Fata ştia să mestece aluatul,
Iar eu m-am prins de ea
Ca palma de cocă.

Dar când am văzut
Cămaşa de mătasă
Curgând de pe trupul de narcisă
Al unui vis prelung
(Era o iubire albă ca fulgerul)
Am vrut să număr până la zece
Să aflu de visez.

Astăzi
Cu luna deasupra capului
Privesc cum rezolvă
Alunecarea
Ecuaţia unului cu unu
Care rămân doi
În eternitate.

Am vrut să dau nume
Norilor
Pe care-i îngenunchia
Regina nopţii,
Iar vântul murmura:
Aşteaptă, copile, aşteaptă,
Nu te grăbi să citeşti
Ultima pagină.

Baladă cu mirele


Tu răsărisei foarte prost,
Prost-prost,
Ca o zi de post,
La marginea unei poteci,
Pe unde trec la pas lent
Mulţi vonici la minte seci
Dar că săbiile-n teci.
Erai o narcisă frumoasă,
Sălbatică: pui de căprioară:
Doar ochi şi linii arcuite
Ca spicul în vară.
Eu eram Pasăre de pradă:
Ienăchiţă Văcărescu,
Vel boier
Şi fanariot băştinaşi,
Învăţat cu taifas
Deci: cum să te las.
Hai, am zis,
În lumea mea
Catifea,
Bombonea,
Ce erea
Şi se spărgea
Că un abur peste nea,
Şi să nu mai îmi spui nea,
Fata tatii, tinerea.
Când au apărut haiducii
La vremea când se coc nucii
Ţine minte,
N+am fugit
Cu vorbe te-am amăgit
Şi-am chemat un brav ţigan
Pe la tata lăutar
Să ne cânte
Vorbe multe:
Of, of, inima mea
Ce să mă fac eu cu ea
Şi ţi-am dat-o dumneata.

Intoarcere la iarbă



Am fost surprins
În anii răsfăţului
Ce ruşinos se strecoară
Vântul
Printre înaltele case,
Pe bulevarde neterminate,
Printre îndrăgostiţi
Care nu ştiau să se ţină de mână.

Nici azi nu se ştie
Protoculul iubirii,
Între stradă şi pat
Nu mai e loc pentru
Anticamera sentimentelor,
Fetele privesc spre botul maşinilor,
Băieţii spre contul posibililor socrii.
Adio, domnule Menuet.

Voiam să-ţi spun,
Iubito,
Că nu sunt în largul meu
Decât pe covorul de iarbă,
Unde picioarele devin cai de galop,
Mâinile arătătoare de stele,
Iar sufletul renaşte
Cu ochii
Spre pasărea Fenix.

Sunt fericitul
Sfânt Prometeu
Care se bucură
Că poate
S-o ia de la capăt.

Spre sus.

joi, 25 octombrie 2012

Creola adormită




Ştiu cum te voi trezi, iubito,
Dacă vreun zmeu te va fura
Iţi voi citi poeme-n şoaptă -
Din cele ce alungă ura

Apoi cu-n fluier de alun
Sau poate chiar de abanos
Voi regreta decenii scurse
Când n-am crezut că Făt Frumos

Nu poate merge pe coline
Şi înnopta la mânăstire
Pe când prinţesa lui aşteaptă
Să-i dea jos hainele de mire.

Te voi trezi cu-n simplu hai
Abia rostit lângă ureche
Şi vom pluti pe nori albaştri
Ca visul din povestea veche

Pletele tale vor fi frâie,
Picioarele raze de lună
Calea Lacteie-o să se mire
De frumuseţea fetei brună.

Şi când cu toţi s-or întreba
De eşti Creola sau vreo stea
Eu voi zâmbi, cum fac copiii,
Şi-oi  spune : ştiu doar că-i a mea.




Sfaturi cu iubiri paralele



Întinde-te pe iarbă, iubito,
Şi priveşte cum învăţ să trag brazde,
Iubeşte fierul de plug care despică
Uriaşele pulpe ale întinsei glii.

De n-ar fi fost femeia cuib
De mult s-ar fi sălbăticit
Vânătorul
Mereu la pândă,
Mereu obosit
(Doar ochii verzi care împrumutaseră
Culoarea pădurii
Mai erau vii
Şi păstrau sensibilitate de om).

Am văzut de curând o frunză de salcâm
Cu roua brodată pe margini.

Astfel e gâtul iubitei,
Mi-am zis:
Mărgăritare,
Horă de sori,
Râuri curgând sub duşi,
Lacrimi de fericire
Pentru eternul potir
Al iubirii.

Psalm cu nedumeriri



Nu mai ştiu dacă
Mai priveşti spre mine, Domnule,
Mai auzi sunetele harpei
Când mi se  încordează
Baierile inimii.

Nu de auzul tău mă îndoiesc
Nici de ochiul care ştie
Dinainte
Culoarea urmei lăsată
De umbra mea în pustiu.

De aceea nu ţip, nu plâng, nu mă vaiet,
Nu sunt ironic ca Sfântul Ilie,
Cel ce-i batjocorea
(Pe bună dreptate)
Pe închinătorii la idoli.

Nu mi se clatină credinţa, Domnule,
Dar sunt atât de departe
De calea ta dreaptă
Încât gândul se sperie
Şi inima se face mică şi tace
Ca firul de praf.

Mirii din Baltă Albastră



Aseară am vorbit cu Luna,
Şi fiind prima oară m-am bâlbâit,
Cerul foşnea ca o pădure,
Inima mea s-a despietrit.

Nu că ar fi fost tare vreodată
Dar aluneca spre abis
Cum curg apele-nvolburate
Când porţile norilor s-au deschis.

Eram doar rece ca nepăsarea
Şi nu-mi mai păsa cât e ora,
Pendula din piept abia mai bătea
Când a intrat pe fereastră Creola.

Fata asta, de-i fată, e  cumpănă
Născută în nu ştiu ce zodie
Coboară din nori, urcă pe deal
Şi cu o vorbă mă-învie.

Chiar acum când stăteam la taifas
Ca şi aseară cu veşnica Lună
Mi-a poruncit să uit orice grijă
Şi mi-a aşezat pe frunte cunună.

Nu era din aur sau diamante
Cum se-întâmpla altă dată:
A zis că eu sunt peştişorul de aur
Iar ea broscuţa cu farmec din baltă.