Pagini

joi, 31 mai 2012

Marele savant Edgar Papu despre Cântarea Cântărilor


"În oricare din cadrele începutului, autoritatea familială primează asupra sentimentului.
Numai o dată cu faza ulterioară, de emancipare a conştiinţei indi viduale, această simţire, în toată accepţia ei profundă, a putut să se de/ volte nestînjenită şi să capete cele mai variate accente. Vom începe cu un prim important aspect liric, şi anume cu iubirea ca act de cunoaştere. In această categorie intră o bună parte din poezia erotică a vechiului Orient, unde proeminează Cîntarea Cîntărilor, una din marile capodopere ale genului.
Vederile privitoare la această celebră piesă lirică apar variabile şi contradictorii. Exegeza tradiţională identifică într-însa nu o veritabilă poemă de dragoste, ci numai o expresie simbolică a legăturii dintre om si Divinitate. Caracterul, însă, atît de carnal al dragostei pe care Cîntarea Cîntărilor o evocă, furnizează poziţiilor laice temeiuri de-a vedea în­tr-însa un imn adresat iubirii pămînteşti. Această din urmă poziţie, care în mod empiric pare mai verosimilă, face totuşi greşeala de-a se limita la rîndurile textului, fără să le acorde cu întregul context al Bibliei, unde se integrează marea poemă ; deoarece toate episoadele biblice cuprind un sens, nu şi-ar avea nici un rost rînduirea printre ele a „Cîntării", dacă ea ar fi doar un schimb de declaraţii între doi îndrăgostiţi. Problema se arată, deci, foarte complicată. Deoarece, însă, prin soluţionarea ci, se desluşeşte nu numai un singur caz izolat, ci întreaga categorie a liricii de dragoste ca act de cunoaştere, nu ne putem dispensa de o prealabilă discuţie."

Revista Amfiteatru până în 1971



"AMFITEATRU, revistă care apare lunar, la Bucureşti, în două serii: de la 1 ianuarie 1966 până în decembrie 1989 şi apoi din ianuarie 1990. Purtând iniţial menţiunea „Revistă literară şi artistică editată de Uniunea Asociaţiilor Studenţeşti din Republica Socialistă România", de la numărul 1/1974 devine „Revistă literară şi artistică editată de Uniunea Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România". Seria a doua debutează cu subtitlul „Revistă de cultură independentă", transformat de la numărul 2/1990, în „Revistă de cultură". Prima serie, a cărei apariţie a fost decisă în urma unei consfătuiri a cenaclurilor literare, ţinută în septembrie 1965, la Sinaia, are o existenţă îndelungată, profilul său modificându-se, mai mult sau mai puţin evident, în funcţie de colegiile de redacţie succesive acceptate sau numite de conducerea comunistă. Astfel, prima fază a celei dintâi serii corespunde intervalului în care redactor-şef a fost Ion Băieşu, schimbat de Gabriel Dimisianu, şi se încheie în decembrie 1968. Din colegiul redacţional făceau parte Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, Adrian Păunescu, Al. Piru, Andrei Şerban, Mircea Zaciu. Din ianuarie 1969, redactor-şef este Gheorghe Achiţei, iar prezen­tarea grafică e asigurată acum de Petre Mihai Băcanu. De la numărul 4/1970, în colegiu sunt cooptaţi Dumitru Radu Popa, Eugen Uricaru, Adrian Popescu, Mihai Tatulici, care părăsesc însă colegiul in corpore, la numărul 9/1971. De la numărul 10/1971, apar Adrian Dohotaru, ca redactor-şef adjunct, şi Coman Şova, ca secretar general de redacţie. Fiecare schimbare a redactorului-şef corespunde cu o schimbare de format. Cea de-a treia, petrecută odată cu numărul 5/1974, însoţeşte venirea în funcţia de redactor-şef a lui Nicolae Dan Fruntelată, alături de Ion Cristoiu (redactor-şef adjunct) şi de Mihai Tatulici (secretar general de redacţie), colegiul de redacţie fiind format de figuranţi proveniţi din fuziunea unei părţi a vechiului colegiu de redacţie cu acela al „Vieţii studenţeşti". !
Cf. Dicţionarului general al literaturii române

Elogiul luminii



Iar e lumină, Doamne,
Peste câmp
Și iar se zbenguie în soare paseri,
Din nou s-au pus în mișcare
Nebănuitele energii creatoare.

Aș cânta Soarele,
De n-aș ști
Că fără tine e o biată minge
De fotbaliști plictisiți.
Luna, dacă n-aș ști că ai plantat-o
Să ususce lacrima iubitei,
Ar fi un dovleac fără gust.

Dar ridici tu pleapele,
Dumnezeule,
Și stelele se apleacă sfioase,
Pământul respiră prin plămâni iasomie,
Păsările cerului cântă lieduri.

Numai eu, domnule,
Când văd lumina tac:
Mintea pe care mi-ai dat-o
Intră-n priză
Și am nevoie de-un hău de tăcere
Ca să mă minunez.


Psalm 139 bis



M-am tot uitat, Domnule, la mine
Folosind aparatură modernă,
Și n-am văzut nimic deosebit.
I-am rugat și pe alții să privească,
(Femei specialiste-n amănunte,
Țesătoare iscusite-n culori)
Și toți și toate au zis hâm și hă.

Ce-ai văzut tu, domnule,
La mine
Și de ce m-ai îmbrățișat ca un tată
Nu poate pricepe mintea mea
( E ca o ecuație cu trei necunoascute
Sau întrebări din acelea
Care cuprind cosinus de alfa
Și tangentă la cerc –
Unde doar denumirile erau fascinante
Pentru mintea mea de copil).

Eu nu eram nicăieri,
Iar tu, domnule, ești
Oriunde îmi întorc privirea.

Încearcă-mă,
Ca să pot cunoaște
Și dă-mi și hainele
Ce nu le prinde focul.

Dragostea ca joc fără suspine



Zicea Creola să-mi scot pălăria
Și să mă așez pe scaun comod,
Eu mă jenam să nu-mi vadă chelia
Și să nu simtă în voce un nod.

A început o lecție despre Goethe
Care a scris nu știu ce tragedie
Că era în vârstă, dar tot la fete
Se gândea-n zori, dar și la chindie.

N-aveam habar unde vrea să ajungă
Și de ce face cu mâna  atâta ocol,
Oricum știam că e o cale lungă
De la a sta drept pân-la paralela cu sol.

Și mă pomenesc că privește în sus,
Cerul se învârtea ca un spârnel
Nu mai știam nimic de est sau apus
Aveam impresia că-s deștept și chiar bel.

Stai, am șoptit, cum se vorbește seara
Când iubita vrea s-o ciupi de ureche,
Unde e flacără, îndată apare și ceara,
Unul din noi  va zace de streche.

Iar ea, prefăcându-se că e surdă,
Tot mișca din gene și conjuga verbe
Bâjbâia ceva cu ia și cu dă,
Și se tăvălea prin iarba cea verde.

Bine, i-am zis, ești cam nebună azi,
Și abia te mai ții pe picioare,
Eu îmi vând sufletul să nu cazi.
Și ia: dăruiește tot, că nu doare.

Baudelaire, tăticul disperaților



Era un copil cuminte
Și părul bucălat
I-a intrat multă vreme în ochi
Deși putea să-l tundă,
Dar el prefera s-o vadă pe mama lui
Ca printre grătarele de la fereastra
Unei pușcării.

Ar fi lăsat-o chiar în Grădina
Edenului, mai puțin în Cișmigiu,
Numai să nu se uite bărbații după ea.

Un prieten l-a luat deoparte
Pe vremea când ajunsese om în toată firea
(Vorba vine, că poeții sunt copii până mor,
Iar moartea tocmai  de-aici le se trage
Că nu vor să bătrânească)
Și i-a zis, așa, de la om la om,
Măi, bătrâne, nu e normal
Să fii supărat pe mama ta ca s-a recăsătosit
După ce ți-a murit tatăl,
Era tânără și trebuia să-ți ofere un cămin.

Când ai un  copil, a zis poetul,
Pe care îl cheamă Charles Baudelaire,
Nu-ți mai trebuie nimic.

Partea frumoasă e
Că el avea dreptate,
Mi se pare. 

Batșeba



Cred toți că fiul meu îl jelesc
Aplecat la pământ, eu doar aud ritmul pământului, sufletul lui
din care s-a luat un pumn
ca să fiu plămădit.

Si e pământul roşu,
Ca părul unei zâne
întâlnită
peste mii de ani,
din care şi ea va fi
plămădită.

Voi face un copil din cuvinte,
îi voi da numele Pace,
aceeaş pace care
asigură viaţa oceanului.

Nu pe cel mort îl plâng,
Dimineaţă Fecioară,
pe viitorul tău Solomon,
care va iubi
până se va regăsi
în
seninătate.

In cerul senin,
în luna roşie
ca părul tău,
în ochiul tău de cafea,
în versul
O deşertăciune a deşertăciunilor.

Dar de ce a zis că totul e deşertăciune.
Totul?
Atunci şi deşertăciunea e
deşertăciune,
mi-a zis un intelept.

Rămâne că nu sunt deşertăciune
cuvintele
tale.

Iata, aş striga,
dacă m-ar auzi cineva, tocmai veneam de la Ierihon
şi am văzut o femeie frumoasă,
avea asfinţit în loc de plete,
picioareele erau ca piscurile din munţi
glasul ca al apei de munte
şi bineînţeles ca m-am oprit.

O clipă, nu cât am vrut,
fiindca m-a cuprins întunericul
şi m-am trezit în şeanţ
(un fel de-a zice m-am trezit,
ameţit sunt şi acum
şi nu ştiu dacă m-a orbit lovitura la cap sau
lumina ochilor ei.

Si dacă nu apari tu,
samaritean milos,
să ma ridici fără să mă întrebi
de unde veneam, unde mă îndreptam
şi de ce m-am oprit
adică de ce nu m-am îndreptat
şi am altoit drumul cu o poftă.

Asadar dacă nu apari tu să mă apuci de mână
cine va mai întelege pilda
cu un samaritean care trecea pe-acolo.

Trercea din întâmplare
sau
ştia că e un drum
care atrage ca pofta
ca lumina
ca păcatul

Ca eu, cel
care se caută pe sine
şi aşteaptă
să se găsească
întru
inima ei bună
ca o floare
ce se deschide pentru închidere.

Şi închisă fiind m-a primit.

(2001)



miercuri, 30 mai 2012

Lumea puterii fără cuvinte


Thrasymachus nu vorbeste deloc despre acest lucru: el vorbeşte despre lumea puterii fără cuvinte. El este premergatorul lui Machiavelli, Hobbes, Marx şi mai târziu al lui Nietzche, care ne spune despre o lume în care materialul sau alte forţe ale puterii sunt eficiente, iar cuvintele nu sunt, şi unde folosirea unui asemenea cuvânt ca  dreptate înseamnă că cineva care deţine puterea raţionalizează faptul că o va ţine şi în continuare. „Pentru Socrate, dreptatea reală, dreptatea la care se ajunge prin dialectică, nu în modul retoric, poate exista doar într-o lume diferită de aceasta. Dar unde este o astfel de lume dacă cuvântul nu i se aplică? Este o altă lume sau lumea în care intrăm la moarte? Sau, simplu, este o comunitate a acelora care ştiu că este mai bine să îndure, decât să impună dreptatea, oricât de neputincios ar fi  ca şi cuvânt, încă are un înteles, şi să ceri inţelesul este să ceri puterea, sau ceva de acest gen?[1]


[1] Northrop Frye, Words with Power. Being a Second Study of “The Bible and Literature”,
Harcourt Brace Jovanovich, Publishers, Orlando, Florida, 1990, p. 13.

Eminescu: trecutele vremuri


„Prin negre crengi de brad
Se strecură luna […]
Din codri-mi răsună
Un dulce glas de corn

În minte-mi trist repet
Icoane deşarte
Ah! Şi tot mai departe
Se pierde-ncet-încet

Al tău melodic cânt
De suflet se leagă
O cornule dragă […]
Şi-ncet în minte-mi bat
Trecutele vremuri”.

Mihai Eminescu

Vis de iarnă



Era doar o poteca
Prin pădure,
Dar ce-i o poteca dacă
De mult s-a încețoșat punctul fix.
Noroc cu  un cip-cirip
Al ecoului
(versul acela despre
O lebadă care trece pe ape)
Ca s-a facut lumina.

Raze-n pădure nu înseamnă
Iubire-mplinită,
Gând liniștit,
Nici odihnă pentru
Vulpi nenuntite.

Voiam sa fug
Sau să-mi dau locul
Unui lup flămând
(Orice
Te-ar fi putut hotărî
Să mă chemi pe nume).

Nu-ți știu numele
De la naștere, ai zis
(dar îl stiai,
Vulpe melancolica),
Te voi striga, ai zis,
Cum te-am botezat eu:
Ce bogat esti,
Ce coroana ai,
Împarate al codrului
Și al meu.



Un splendid poem


                                    „Unde se duc aceste sloiuri dintre care
unul sunt eu? E poate cel din urmă,
sau poate primul drum adevărat.
Câţi ani mi-au trebuit să-nvăţ
ceea ce n-aş fi vrut să ştiu niciodată ―
şi iată e târziu, şi pentru totdeauna
 albul e întinat şi o aureolă  pustie
începe să mă urmărească. Semne, semne...
Jumătate din mine a fost, jumătatea cealaltă
îşi aduce aminte. Prea repede,
iubite vânt de nord! Am fost student,
am fost poet de avangardă
şi jucător de basket ― totul
mereu mai demult.  Acum
dau sărutare anotimpurilor, şi-ncep să pierd,
şi visez un biograf robust
care scrie, scrie mereu
în limba lui necunoscută.”

A.E. Baconschi
                        (Anno aetatis suae XL, vol. Fluxul memoriei)

Tudor Bibescu



Tudor Bibescu era un tânăr liniștit, care nu supăra pe nimeni, dar nici nu reușea să aibă un prieten căruia să-i poată spune ce are pe suflet și ce gânduri îl frământă. Oamenii ca el nu știu dacă are vreun rost să aștepte Crăciunul, nici dacă este bine că se apropie aniversarea propriei zile de naștere. Îi era indiferent dacă afară e cald sau frig, dacă meteorologii anunță lapoviță sau zile caniculare. Începuse, îndată ce împlinise treizeci de ani, să nu se mai mai simtă deranjat de singurătate și se mulțumea cu întâlnirile întâmplătoare cu foștii colegi de liceu și de facultate, iar nopțile și le petrecea alături de femei cărora nu le promitea nimic și de la care nu avea nicio pretenție.
Profita cât putea de viață, fără să aibă sentimentul că ia de la ea cât ar fi putut să-i ofere. Era bine și așa: avea un apartament proprietate personală, moștenit de la părinți, și o slujbă care nu-i dădea bătaie de cap – jurist consult la o mică fabrică de confecții, situată în vechiul centru al Bucureștiului, botezat pompos după schimbarea regimului „Centrul Istoric”. Din adevăratul centru istoric nu mai rămăsese însă mare lucru în picioare. Nu fusese prea trainic încât să facă față deselor schibări de domnitori, incendiilor, jafurilor, cutremurelor și sistematizărilor incoerente. După ocupația sovietică, magazinele, micile prăvălii, zidurile care  mai rămăsese  cu acoperiși deasupra trecuseră în proprietatea statului. Când bunurile sunt ale statului, e ca și când ar fi ale nimănui. Prin anii șaptezeci ai secolului trecut, odată cu sistematizarea ceușistă, clădirile fuseseră intenționat lăsate în paragină, se se obișnuiască orice bucureștean că mai bine ar să fie demolat totul, să scape Capitala de focarul de mizerie din centru. Nu-i venise însă ceasul dispariției toatale, edilul șef al republicii socialiste era interesat pe moment de o altă zonă a Bucurețiului, situată pe un teren mai sigur, iar în casele ridicate pe terenurile stăpânite cândva de voievozi, boieri și boiernași, negustori și meseriași locuiau acum, de-a valma, bucureșteni rămași fără casă în urma demolărilor, provinciali pripășiți, țigani de toate soiurile, de la hoți de aluminiu până la șuți de buzunare.

A.E. Baconschi, un poet cult


Nu mă-nspăimânt de stufărişuri, de cimitire, de ceaţă,
Moartea pentru mine  nu-nseamnă aproape nimic ―
Tac şi ascult şi ştiu cum se-ntâmplă toate
De parcă abia m-aş fi întors din drumul acela lung.

Nimeni nu moare şi n-a murit niciodată;
Lucrurile se reîntorc dar acolo de unde-au plecat ―
Toate câte se-npreunaseră-n trupul meu
Din nou se vor împrăştia ca frunzele la o adiere de vânt.

Ochii mi se vor deschide în râuri,
Braţele în ramuri de salcâm sau de fag,
Glasul şi cântecul se vor întoarce iar în pădure,
Respiraţia liniştită se va înapoia în maree.
                       (Aeternitas, vol. Fluxul memoriei)

Salvarea căprioarei



Lui Nicolae Labiș

Hai la pădure,
Printre vechii copaci
Coloane de templu,
Cuibare de păsări
Cunoscătoare de cer.

Vom culege mure
Și vom număra plopii firavi,
Ne vom lua de mână
Ca să prindem trupul stejarului.

Te voi învăța să asculți liniștea
Și să-ți recunoști chipul
Într-un ochi de ploaie.

Înainte de întoarcere,
Am să-ți mărturisesc,
Prietene,
Marele secret :
Nu e nicio deosebire
Între univers și bobul de rouă,
Așa cum nu se desparte oceanul
De streașina cerului.

Niculăiță, promit
Să nu mai ucid nicidată:
Nici spre mine nu voi îndrepta săgeata,
Necum spre fiica jertfei.


Doina bătrânului rapsod



Mi se pare mie, sau credeai
Că nu mai pot urca pe cai
Și  hățuri  n-o să pot  să țin
Că voi vărsa cupa de vin.

Am înțeles, din zâmbet șters
Că am probleme și la mers
Și că mai târâi câte-un pas,
Și n-am habar ce-i un pegas.

E drept la trântă mai preget
Că-s  ca  olteanul get-beget
Și cert cu bățul de alun
Și-abia apoi pocnesc  un pumn.

Cuțit n-am folosit nicicând
Căci preferam biciul din gând
Iar pe la pricini de moșie
Mă apucam de haiducie.

Tot ce-ai aflat e tânguire
Dinspre țiganii cu tingire
Sau născociri oarbe de huni,
O spun mai clar: sunt doar minciuni.

Dacă e cazul cu necazul
Dintr-un avânt am trecut iazul
Și când m-apucă pandalia
Rezolv orice cu poezia.

De nu mă crezi, dă-mi un cuvânt
Și doar s-apuc să-mi iau avânt,
De fluier, iute-apar doi cai
Cu care vom zbura pe plai. 

marți, 29 mai 2012

Fără cuvinte nu avem protecție


„...Superstiţiile  supravieţuiesc   deoarece,   deşi   derutează opiniile celor mai luminaţi membri ai colectivităţii, ele încă se mai armonizează cu gîndurile şi cu simţămintele celorlalţi, ale celor care, cu toată instrucţia care dă impresia de civilizaţie, în fundul sufletului au rămas sălbatici, barbari." 1 Mulţi dintre cei educaţi nu-şi dau seama aproape deloi de realitatea supravieţuirii acestor relicve şi înţeleg şi mai puţin că propria lor comportare este modelată de mîna ne văzută a trecutului. „Numai cei conduşi de cercetările lor spre acest aspect", adaugă Frazer, „pricep că pămîntul pe care călcăm este, dacă vreţi, un fagure plin de puteri nevăzute."
Suprafaţa societăţii, ca şi cea a mării, admite antropo­logul, poate fi într-o perpetuă schimbare, dar adîncurile ei, ca şi adîncurile oceanului, rămîn aproape nemişcate. Numai dacă ne scufundăm în fiecare zi în acele adîncuri putem să intrăm în contact cu semenii ; în cazul particular al limbii, numai renunţînd la avantajele vreunui sistem particular de simboluri ştiinţifice, numai bînd din apa aceluiaşi şuvoi ne­sterilizat, putem împărtăşi viaţa comunităţii. Dacă norii tradiţiei lingvistice acumulate s-ar rupe deasupra noastră pe cîmp deschis — în strădania comunicării, în tentativa inter­pretării — puţini sînt cei care ar avea la îndemînă, cel puţin în momentul de faţă, măcar un mijloc rudimentar de protecţie.”
I.A Richards

Un savant despre puterea cuvintelor


„ÎNCĂ din timpuri străvechi, simbolurile folosite drept spri­jin al gîndirii şi drept memorie a izbînzilor omenirii au fost un veşnic izvor de iluzie şi uimire. întreaga umanitate a fost atît de izbită de proprietăţile cuvintelor privite ca unelte ce pot stăpîni obiectele, încît în fiece epocă li s-au atribuit puteri oculte. La prima vedere nu este mare deose­bire între atitudinea vechilor egipteni şi cea a poetului mo­dern. „Toate cuvintele sînt semne ale spiritului", spunea Walt Whitman, „Nimic nu este mai legat de spirit decît ele. Oare de unde vin ? Cîte mii și zeci de mii de ani au străbătut pînă la noi ?" Dacă nu ne dăm bine seama de profunda in­fluenţă a superstiţiilor legate de cuvinte, nu vom înţelege nimic din permanenţa unor obişnuinţe lingvistice larg răspîn-dite, care încă mai viciază chiar şi raţionamentele cele mai fine.”[1]


[1] A. Richards, Puterea cuvintelor, in Principiile criticii literare, Univers,1974

C. Noica despre Marin Preda


„Poate că ,,a gîndi moartea" e o imposibilitate filosofică (Jankelevitch), dar îi rămîne fiinţei dubla şansă de a medita asupra morţii, sau a se gîndi la viaţă. Această ultimă alternativă e înţeleasă de Marin Preda în spiritul recomandării antice, a lui Seneca, de a ne trăi fiecare oră a existenţei, ca şi cum ar fi cea din urmă: „quasi ultima".. Exponentul metaforei viaţă-moarte este, tocmai de aceea, în universul prozatorului, personajul. El exprimă cel mai bine şi „degradarea" tragicului, şi potenţarea altfel a tragediei „fără sublim", proprie unei istorii determinate. E de observat, în acest sens, că nici unul dintre protagoniştii romanelor - cu excepţia, poate, a lui Ilie Moromete, în măsura în care el reprezintă moartea unei întregi civilizaţii tribale-ţărăneşti  - nu e un erou tragic, în accepţiunea clasică a termenului, în schimb, fiecare poartă stigmatul „degradării", presimţit de nara­torul însuşi: experienţa lui Surupăceanu, a „risipitorilor", a lui Niculae (din Marele Singuratic), Ştefan Paul (din Delirul), în fine, a lui Petrini, toate stau sub semnul eşecului. Chiar dacă moartea e mereu prezentă, în varii ipostaze, în materia epică, finalul acestor proze nu e şi moartea, protagonistului, care o evită şi o depăşeşte, fie că e vorba de tentaţia sinuciderii, boală etc, fie că eroul era ameninţat cu suprimarea violentă (crimă, condamnare, execuţie). Toate romanele se încheie cu o despăr­ţire, înţeleasă şi ca o desfacere de iluzii, obsesii, egotism, eros, ca în Ultima noapte... a lui Camil Petrescu. Despărţirea e însă „o repetiţie a morţii" (Cel mai iubit... II, p. 135); o „învăţare" a ei, de fapt. Prin parcurgerea unei experienţe-meditaţie, însăşi neliniştea (frica) morţii se modifică, în sensul heideggerian al „des-absurdizării" feno­menului 3, de conştientizare a unui „Sein-zum-Tode". Prin trăirile -limită succesive, eroii lui Preda ne apar în final „liberi pentru moarte", iar morala existenţei lor se luminează în revelaţia ritkeană: „A trăi nu înseamnă niciodată decît a-şi trăi moartea".
Astfel, poate că metafora lungului discurs despre moarte din creaţia iui Marin Preda îşi găseşte cea mai apropiată analogie în celebra gravură a lui Durer Cavalerul, Moartea şi Diavolul. ”
C. Noica

Poemul poemului




Apa a fost înaintea ta, poezie,
Ea s-a lăsat golită de pământ,
Și ei i s-a poruncit să nască
Întinderi dătătoare de viață.

Numai înțelepciunea dănțuia
Pe rotundul capului de uscat
Și se bucura de ce o să fie:
Oameni care vor cânta
Dragostea.

Meșterul când a născocit
Vâsla
Visase la pluta
Care-l va purta spre necunoscute
Tărâmuri.

Nu crede, iubito,
Legenda că la Penelopa s-a întors
Inventivul Ulisse,
Și că istețimea i-a fost de folos.

Steaua polară
I-a fost poezie.

În el s-a întors,
Regăsindu-și soția.
Și nu-ți face griji
Că nu știi numele câinelui
Care l-a lătrat cunoscându-l.

Poezie era numele lui.
Poezia a fost lucefărul serii.

Mamă primitoare
E sânul tău cu lapte, poezie.

C. Brâncoveanu, O săptămână a patimilor


”Dinspre costişa mitropoliei, cobora îngândurat Vodă Constantin Brâncoveanu, Doamna Măria şi coconii: cei patru fii. Când să intre pe poarta palatului, portiţa de care am povestit, un cocoş negru speriat zbură jos şi se aşeză pe umărul domnitorului. Doamna Măria, pru­dentă şi atot ştiutoare, văzu în faptul acesta semnul unei nenorociri şi rugă Măritul Domn să plece la Târgovişte, cetate oricum mai ferită, mai aproape de graniţă. Dar Vodă Brâncoveanu, îndeobşte ascultător la sfaturile Doamnei, nesocoti povaţa . . .
Trei zile în urmă, Miercuri dimineaţa, Miercurea din săptămâna patimilor, Brâncoveanu era la curte, în sala mare a spătăriei, la sfat cu boierii, când fu anunţat că pe podul Beilâcului — calea lui Vodă Şerban — „imbro­horul" (trimisul padişahului) înaintează cu alai mare spre Curtea Domnească.
In tăcerea de ghiaţă a asistenţei, sub ochii măriţi de nelinişte ai lui Brâncoveanu, încet, tacticos, imbrohorul rosti:
- „Din voinţa şi puterea fără de margini a lui Allah şi a Padişahului, eşti mazâl!" Şi în aceiaşi clipă, ca o bjufniţă neagră, o năframă cenuşie se abătu pe umărul nefericitului domn, apoi cu un gest brutal im­brohorul îl împinse de pe jâlţul, domnesc . . .
Cuprins de groază, pradă unei cumplite frământări, Brâncoveanu strigă: „Boierilor, nu mă lăsaţii"
Tăcerea celor de faţă, privirile piezişe, îl făcură să înţeleagă; plecă capul şi în acea clipă Brâncoveanu pricepu zădărnicia zădărniciilor, înţelese târziu, dar în­ţelese totuşi că totul e zădărnicie ...” 
dr. I. Weinberg

Aspecte filosofice ale relaţiilor culturale


           ” De la jumătatea anilor 70, o nouă abordare a dezvoltării relaţiilor interculturale dintre Orient şi Occident a fost în continuă dezvoltare. Pe lângă sistemele economice şi politice, fenomenul cultural joacă un rol foarte important în adaptarea unei palete largi de activităţi zilnice, la fel de diferite ca viaţa internă şi relaţiile dintre naţiuni şi civilizaţii. În lumea contemporană, problema dialogului intercultural dintre Orient şi Occident a fost din nou adusă în discuţie. Aşadar, cultura este aria celei mai stabile interacţiuni şi înţelegere dintre oameni. Noile nivele ale comunicării, orientarea contemporană spre  dezvoltarea relaţiilor culturale şi expansiunea orizonturilor culturii globale sunt factorii care fac din această problemă, una dintre cele mai importante provocări ale modernităţii.
            Dihotomia dintre Orient şi Occident este un produs al istoriei. Conform filosofului rus Vladimir Soloviov, „o mare dispută între Orient şi Occident cuprinde existenţa umană. După Herodot, această confruntare îşi are originea în timpuri preistorice. Acesta consideră nişte evenimente legendare ca fiind primele manifestări ale disputei – răpirea femeilor din Argos de către fenicieni şi răpirea Elenei din Sparta de către fiul regelui troian, Priam. Originând din timpuri atât de vechi, această confruntare rămâne şi azi pe lista de discuţii, provocând o adâncă prăpastie între oameni şi afectând eforturile umanităţii de a trăi cu adevărat viaţa.”(1914, p. 3)
            De-a lungul istoriei, mulţi filosofi şi istorici  ai culturii şi-au exprimat părerea asupra ideii separării pe bază de conflict, cât şi asupra opoziţiei şi eternei polemici dintre Orient şi Occident. Deci Soloviov nu este un „trecător singuratic”. Totuşi, unele fapte istorice arată cât de periculoase pot fi ideile de naţiune, cultură, excepţie istorică şi separare culturală. Poziţia care confirmă importanţa universală a înţelegerii reciproce a început să se răspândească. Conform lui Herman Hesse, un adept al acestei mişcări „profundă şi rodnică înţelegere reciprocă între Orient şi Occident este imensa cerere, deşi nesatisfăcută, pentru viaţă politică şi socială şi minimul necesar pentru o viaţă spirituală şi vitalitate culturală. Problema actuală nu vizează convertirea japonezilor la creştinism sau europeni care sunt convertiţi la budism sau taoism. Datoria şi dorinţa noastră nu este să ne convertim la o altă credinţă , ci să atingem cea mai mare deschidere a minţii cu putinţă: în înţelepciunea orientală şi occidentală nu vedem forţe ostile îndreptate una către cealaltă – sunt la poluri opuse – în timp ce viaţa există între ele.” (Orient - Occident, 1982, p. 217)”

Lăudați, lăudați, dacă vă dă cârnați


Ov.S. Crohmălniceanu nu ezită să serie: Tovarășul Nicolae Ceausescu are un stil profund democratic de a conduce treburile publice." Tot acolo, un Augustin Buzura: „dogmatismul, închistarea, mărginirea, incultura, carierismul perfid și lichelismul au în Ceausescu cel mai puternic dușman. " Un titlu de Tudor Octavian dintr-o pagină aniversară: Că oamenii trăiesc mai bine, iată un lucru care aproape că nu mai trebuie spus (Flacara, an 26, nr. 4/1129, 27.1.1977). 
Chiar si angajații Securităpi produc atari exprimari: „Te apăr si te cânt/pân'la mormânt" este un distih encomiastic pentru Nicolae Ceausescu. Ambiguitate smecherească, reversibil retractilă. Funcția informațională e calchiată de cea confuz intenponală: ziarele preferă vidul titlurilor combinate cu supratitluri, subtitluri si subsubtitluri, ansamblul fiind eventual extins prin mottouri si citate extrase din cuvantările supreme. Fluvii și diluvii de vorbe astfel structurate demonstrează că se merge asa cum se dorește, avantat, evolutiv, in zbor, către cele mai inalte culmi ale comunismului. Niciodată minciuna n-a apărut mai provocatoare și mai incoerentă prin incapacitatea sau indiferenți producătorilor ei, mai necreator cinică prin antrenarea metaforelor absolutului și ale absolutizării metaforice; după cum nicicand lipsa de rezistență locală față de o atare agresiune n-a apărut mai reprobabilă și mai de neințeles.”

Marian Popa, Istoria literaturii...

Despre prietenul meu Marcel Gafton, dar mu în viziunea mea

Apoi, o prezenta foarte indragita in lumea cafenelelor bucurestene a fost poetul MARCEL GAFTON. Venea dintr-un univers literar extrem de pitoresc si cu existenta scurta, dintr-o generatie de poeti modernisti ce se plamadisera in cei mai prapaditi ani ai mijlocului de secol XX, ma refer la anii cu totul neprielnici literaturii 1941-1948. O generatie de fronda si donchisotism ce-si cautase cu ostentatie un drum absolut neumblat, cautari din care multi au esuat si foarte putini aveau sa izbindeasca prea tirziu, in conditii vitrege. Ma refer la tragicul ironist Geo Dumitrescu, serpuitorul poet Miron Radu Paraschivescu, exoticul trubadur Constant Tonegaru, evocatorul vulnerabil al cosmarelor si nelinistilor Ion Caraion, nebulosul Victor Torynopol, livrescul Mircea Popovici, dar si temperatul penitent Mihail Crama. 
Gafton era poate cel mai tinar din acea generatie, debutase in 1945 la Revista Fundatiilor Regale si de citeva decenii scria numai pentru placerea sa intima. Poet era insa in toate. Pina si in vorbire si in viata de zi cu zi. Traia cu grija neabatuta de a ramine cinstit si de a-si putea ocroti mama, pe care o iubea nespus de mult. De aceea isi urma destinul de poet in totala retragere si traducea ori stiliza cu cea mai adinca daruire, pentru a-si asigura un trai modest, dar independent. Eu il admiram pentru acest martiriu, pentru aceasta cruce pe care o purta demn in durerea sa bine ascunsa. Caci stia sa-si ascunda neplacerile existentiale, era exuberant in vorbire, chiar debordant in felul inflorit de a se exprima, incit prezenta sa constituia un regal lexical. Avea stil in comportament, parea coborit din codul manierelor elegante si tot ce povestea purta nimbul unor intimplari fabuloase. Stia sa fie delicat dar si intransigent, patrundea usor in gingasia copilariei si cucerea repede inimile. Il cunosteau toti boemii de calitate, cuconetul il agrea, pentru ca stia sa flateze cu vorbe subtiri. Figura sa barbateasca, vocea adinca si exprimarea usor graseiata se imbinau armonios cu zimbetu-i discret si ochii sai patrunzatori, mereu jucausi. Era un as al gesturilor largi, princiare. Prietenii sai cei mai apropiati se puteau socoti niste alesi. Stia sa povesteasca si sa poarte lungi discutii din care companionii sai se alegeau cu un sentiment de incintare. Mai ales cind descria cum se prepara o anumita mincare, iti lasa gura apa. A ramas de pomina felul cum a descris odata cum se face o mamaliga buna, taraneasca. Relata cu savoare pina si ce ata trebuie sa folosesti la taiat mamaliga: "Se alege, monser, o ata subtire si tare, cizmareasca, pe care, atentie, prietene, trebuie intii s-o lavam in apa calda si cu sapun alb, si dupa ce o clatim in trei ape reci, apucam ata de capete si o zvintam invirtind-o in aer, uite-asa, prietene - si abia dupa aceea tai mamaliga, pricepi? Ha-ha, da' ce mamaliga, aur, monser, aur curat!". Marcel Gafton era, in felul lui exaltat, un Pantagruel al mincarurilor "povestite". Cind, dupa o lunga aminare, i-a aparut in sfirsit primul volum de poezie, intitulat cu ascunsa durere Non possumus, am trait tot un paradox gaftonian: era ultima scriere, un lung poem neunitar, in timp ce poeziile sale mai vechi continuau sa stea in sertar. S-a stins pe neasteptate, singur, intr-o noapte, dupa ce evocase in prezenta unor prieteni frinturi din adolescenta sa braileana, - in timp ce mama sa era departe, la Paris, sa-si vada celalalt fiu, pe frumosul Pierrot, fratele mai mic al lui Marcel. La Paris inima mamei "nastea o lacrima rotunda si mare".
Constantin Olariu, revista Memoria