Inainte de nașterea lui Constandin
Cocoșii cântau
Cum îi făcuse pe ei Dumnezeu:
Întindeau ciocul
Și pompau laude spre răsăritul lumii.
După,
N-a mai fost posibil
Că au început și pietrele lui Brancusi să cânte,
Iar pintenogii au nevoie de niste puicuțe
Care să-i închionteze
Și să le spună la ureche:
Hai, du-te acasă că se trezește aia și
Nu te găsește lângă ea.
Nici femeile n-au mai rămas aceleași
După ce le atingea olteanul:
Una pleca fără un picior,
Alta mergând pe o sfoară,
Una auzea în ureche doar Constantine, Constantine,
Iar ultima, care s-a crezut muză,
N-a vrut să mai iasă din piatră.
Întrebat de ce nu mai dă și el pe acasă
De când tot dă în marmora franțuzească
Cică ar fi zis
Că nu mai are curajul
Să pipăie vreo româncă
De teamă să nu-l pironească
Pe cer
Coloana nesfârșitului.
De la el am eu sfoara
Pe care o folosea bunicu-său
Când lega cobilița
Să n-o pornească și aia în zbor
De-a jurul pământului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu