Pagini

marți, 31 ianuarie 2012

Goga, Bal la Palat

” Subt albastrul cer de toamnă,
Miezul nopţii de noiemvrie
Tinde-o mantie de aur
Peste veselul oraş...
Pretutindenea văzduhul
Freamătă străpuns de patimi,
Şi-ntr-al vieţii neastîmpăr
Doar copacii mai sunt trişti.
Trec pe tainica alee,
Faietoanele de gală,
Trec parfumuri şi surisuri
Şi păcate multe trec.

Spre palatul ce-şi lumină
 Sărbătoarea lui regală,
Ca un lung convoi de gluma F
ericiţii se strecor...
Părăsiţi rămîn în urmă
Şi cu trupul gol castanii,
în tăcerea care cade
Braţele-şi întind spre cer.
Liniştea se-ntoarce iarăşi
 De pe cîmpuri în alee, .
De departe-abia se-ngînă
Lenea dulce-a unui vals.,.
Călător uitat cu gîndul
îmi răresc în cale pasul
Şi din plîns de frunze moarta
Vreau un cîntec'să desprind.
Dar deodat-apare-n goană
O trăsură-ntîrziată,
O vedenie grozavă.
Un neaşteptat drumeţ.

în poleiul alb al lunii
Îi văd patruzeci de rane —
Şi se mişcă plin de sînge
Fiorosul cap de mort.
El îmi zice : — Sunt Ardealul,
Cu credinţa-i de-un mileniu
Şi din tabăra nemţească
Am venit şi eu la bal...”

Octavian Goga

O așteptare de-a adevăratului Goga


"Mor clipe mute, numărate,
Acolo-n satul vostru gol,
Mor clipe mute numărate,
Şi-n pacea nopţii-nfiorate
Acelaşi vis vă dă ocol.

Vi-l murmură şi vi-l frămîntă
Pe-ascuns izvoarele de-argint,
Vi-l murmură şi vi-l frămîntă,
Din streşini ploile vi-l cîntă,
Din streşini ploile vă mint...
Voi tresăriţi întotdeauna,
Robiţi de aşteptarea lui,
Voi tresăriţi întotdeauna,
Vă-nşală soarele şi luna,
Sărmani copii ai nimănui."

Psalmul 52, tradus din chirchiză

E ceva mai rău decât exploatarea
Și furtul găinii din cuibarul cu ouă:
Bucuria că le-a reușit șmecheria,
Frecatul mâinilor
Și sâsâitul printre dinții falși: i-am făcut-o!

Trăitori pe pământ
Iubesc răul
Și se acoperă spre ziuă
Cu haina minciunii,
Numind negrul alb
Ca să poată ațipi cât de cât.

Cel Care Vede
Îi lasă pe cei răi
Fără moștenitori,
Iar când unuia i se strecoară, totuși,
Vreun neisprăvit printre degete
Numele lui va fi de ocară.

De aceea se și îmbracă, nefericiții,
În piei de animale
Și călăresc pe cămile acoperite
Cu purpură:
Speră că va dăinui umbra
Deformată pe care o lasă
Deasupra nimicniciei.

Despre cum începe iubirea


Tu zâmbeai ca o cireașă,
Ochii străluceau a dimineață,
Genele se jucau ca un vechi evantai,
N-aveam habar de ce lăcrimam.

Alunecai pe drum ca sania
Sub fulgi mari cât oul de prepeliță,
Pământul devenea covor
Să nu te împiedici,
Iar eu mă ştergeam pe furiș sub o pleoapă.

Ai trecut fără zgomot
Cum se crapă de ziuă
Fără ca iarba să se ofilească,
Fără  s-o ia la vale pământul,
Firescul se topise în firesc.
Și devenisem amar.

Mult timp am crezut că nu mă observi,
Că nu știi cu cine te încrucișezi
Pe îngusta poteca.

Era lumină ca în mijlocul sălii de bal
Și abia atunci am observat
Lacrima ta alunecând.

Brumă pe obrazul de caisă.

luni, 30 ianuarie 2012

Clase, uite, nu e!

De aceea suntem astăzi martorii unui proces în care „clasele se desfiinţează, iar societăţile cele mai avansate nu mai sunt societăţi de clase". O trăsătură a acestei schimbări ce apare evidentă este „atenuarea identităţilor clasei, ideologiilor de clasă şi organizărilor de clasă care au modelat politicile corporatiste vest-euro-pene de la jumătatea secolului". Similar, „aspec­tele colective ale clasei, mediilor şi subculturilor clasei au dispărut de multă vreme". 

Descompu­nerea mecanismelor economice ale clasei, deşi este posibil să continue într-un ritm mai lent, se petrece în mal constant prin „larga redistribuire a proprietăţii; proliferarea proprietăţii mici şi indirecte; credenţializarea calificărilor şi profe­sionalizarea ocupaţiilor; puternica segmentare şi "globalizare a pieţelor; rolul crescând al con­sumului ca generator de status şi stil de viaţă". Potrivit lui Pakulski şi colaboratorilor săi, am ajuns astfel la nişte condiţii sociale şi forme de viaţă cotidiană care sunt chiar opusul unei so­cietăţi a claselor.[1]


[1] Gordon Marshall, Oxford. Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Univers enciclopedic,

Plângerea lui Iov din capul XVII


Dacă s-ar lua omul după voi,
Ar zice că sunteți deștepți,
Nu vă întrece inima în laude,
Iar siguranța afișată
O depășește pe cea a prostului.

Vreo doi-trei dintre voi
Se poartă de parcă neamul omenesc
Ar începe cu ei (că știu să numere pe degete
Până la zece)
Și au dreptate doar dacă luăm
În seamă
Că au pământ în oase
Iar după șapte ani se întorc la propria esență:
Praf și pulbere.

Vorbitorilor,
Lăudăroșilor,
Speculanților,
Băieților deștepți,
Apropitarilor,
Cumpărători de femei,
Ascultați ce spune
Înțeleptul Iov:
Ce știți voi
Știe toată lumea.

Doar voi vă înșelați
Că nu vi se vede golul.

Paseri Fenix


Habar nu aveam
De ce mă simt bine
Parcă scăpasem de ham
Și porneam pe coline.

Picioare erau spârnele
Alergau unde vream
Nu-mi păsa de belele
Gândul tău, perpetum balsam.

Vântul cânta ca un poem,
Cuvintele veneau de la sine
Alunecau ca sania trasă de ren,
Mai să mă sperii de-atâta bine.

Dar nu pot fi ferice
Până la capăt dacă nu știu
Mintea scapără ca atinsă de brice
Și din horă se schimbă în chiu.

Curând m-am lămurit
Cum se limpezește apa-n fântână,
Obrazul bătrân s-a despietrit
Și gândul a pierdut orice frână.

Trecuse la-nălțimi de fereastră
Plutind  pe aripi ușoare
Pasărea, pasărea măiastră
Care arde și nu încetează să zboare.

duminică, 29 ianuarie 2012

Tot despre moartea lui Scipio

Dacă este adevărat că, la moarte, sufletul tuturor celor mai buni zboară nespus de uşor de sub paza şi din lanţurile corpului, ca să zic aşa, cui credem noi că i-a fost mai uşor drumul spre zei decât lui Scipio? De aceea mă tem ca mâhnirea mea faţă de soarta lui să nu fie mai degrabă o dovadă de invidie decât una de prietenie.

 Dacă însă e mai adevărat că sufletului moare o dată cu corpul şi că după aceea nu mai simţim nimic, aşa cum nu există nici un bine în moarte, tot astfel cu siguranţă nu există în ea nici un rău; căci, pierzându-şi simţirea, e ca şi cum nu s-ar fi născut deloc omul de care totuşi ne bucurăm că s-a născut, atât noi cât şi această cetate.

De aceea, după cum am spus mai înainte, soarta a fost foarte bună cu el, dar mai rea cu mine, care ar fi fost mai drept să mor înaintea lui, fiindcă venisem pe lume mai întâi. Dar mă bucur atât de mult de amintirea prieteniei noastre încât cred că am trăit fericit, fiindcă mi-am dus viaţa alături de Scipio, cu care am împărţit grijile vieţii publice şi ale celei particulare, de care am fost strâns legat şi acasă, şi în armată, şi cu care m-am înţeles desăvârşit – şi în asta constă toată puterea prieteniei – în tot ce voiam, ce simţeam şi ce gândeam. Aşadar nu mã încântă atât faima de înţelepciune, de care Fannius a amintit mai înainte, mai ales că e neîntemeiatã, cât speranţa cã amintirea prieteniei noastre va fi eternă; şi doresc aceasta cu atât mai mult cu cât din toate veacurile se pomenesc abia trei sau patru perechi de prieteni desăvârşiţi, alături de care cred că posteritatea va pomeni şi de prietenia lui Scipio cu Laelius.

Fannius. – Într adevăr, Laelius, lucrurile nu pot fi altfel. Dar fiindcă a amintit de prietenie şi avem timp liber, îmi vei face mare plăcere – sper că şi lui Scaevola – dacă, aşa cum faci de obicei când eşti întrebat despre altele, ne vei spune ce crezi despre prietenie, cum o judeci şi ce sfaturi ne dai.”

Cicero

Evoluții ciudate

Termenul antropologie reapare în vocabularul ştiinţific în secolul al XVII-lea, de data aceasta cu sensul de anatomie şi fiziologie.
La începutul secolului al XX-lea, prin antropologie se înţelegea „istoria naturală a hominidelor în întinderea ei temporală şi spaţială”. Totuşi, dacă doar atât de puţin este această ştiinţă despre om, ne întrebăm de ce nu şi-ar găsi ogorul în chiar câmpul istoriei. Vasile Dem. Zamfirescu are dreptate să afirme că doar  cercetarea aspectelor fizice ale omului, fie el fosil sau contemporan, din punct de vedere morfologic, fiziologic sau genetic nu ar justifica existenţa unei discipline independente, numită prezumţios antropologie: „Astfel de cercetări, oricât de utile pentru caracterizarea biologică a unor populaţii şi pentru stabilirea apartenenţei unui individ la o populaţie şi oricât de aplicative, nu depăşesc graniţele biologiei (umane)... Antropologia fizică, oricât de exacte i-ar fi rezultatele, are acces doar la o latură a omului şi nu la omul întreg, care nu poate fi redus la dimensiunea sa naturală.” Sunt fiinţe necuvântătoare care pot să-ţi găsească un mediu prielnic, să-şi asigure provizii pentru zilele nefaste, să ascundă o parte din hrană după ce s-au săturat, dar numai omul trăieşte într-un mediu cultural, pe care şi l-a creat singur. „O înţelegere a omului fără analiza acestei caracteristici nu este cu putinţă”.[1]


[1] Vasile Dem. Zamfirescu, Nedreptatea ontică., Editura Trei, 1995, p.67.

Obiectul istoricilor literari

Obiectul istoricilor este trecutul : un trecut din ,care n-au mai rămas decît semne sau vestigii, cu ajutorul cărora ne formăm o viziune asupra lui. Obiectul nostru este de asemenea trecutul, dar un trecut care dăinuie : literatura înseamnă în acelaşi timp trecut şi prezent. Regimul feudal, politica lui Richelieu, Gabela, Austerlitz sînt trecut dispărut pe care îl reconstituim.

 Cid-ul şi Candide sînt mereu aci, aceleaşi ca în 1636 şi 1759, nu ca piese de arhivă, ordonanţe regale ori catagrafii edi­litare, în stare fosilă, moarte îşi reci, fără nici o legătură cu viaţa de azi, ci, asemeni tablourilor lui Rembrandt şi Rubens, mereu vii -şi încă pline de proprietăţi active, conţinând pentru umanitatea civilizată posibilităţi inepui­zabile de stimulare estetică ori morală.

Condiţia noastră este aceea a istoricilor artei : mate­ria noastră o constituie operele ce ne.stau în faţă şi.ne emoţionează la fel cum au emoţionat primul lor public. Faptul acesta reprezintă un avantaj şi totodată opri-. mejdie, oricum, ceva cu totul specific, ce va trebui să se traducă, în cadrul metodei, printr-o orientare spe­cifică.

Desigur, şi noi răscolim, ca şi istoricii, o mare can­titate de documente — manuscrise ori tipărituri —,. care nu sînt altceva decît simple documente. Dar asemenea documente ne slujesc doar la încadrarea, la luminarea acelor opere care constituie obiectul nostru specific şi direct: operele literare.”[1]


[1] Gustave Lanson, Încercări de metodă critică şi istorie literară, traducere de Marina Dimov, pregaţă de Paul Cornea, Bucureşti, Editura Univers, 1974

Obstacolele în calea libertăţii presei.

Nu sîntem responsabili decît de actele comise în mod voluntar. Rezultă că deontologia nu se poate dezvolta decît dacă mijloacele de comunicare sînt libere. în calea libertăţii lor există cinci obstacole majore, foarte diferite. 
Cel mai vechi, tehnologic, se estompează astăzi.
 Al doilea obstacol este politic: de la naşterea presei, dezvoltarea sa a fost frînată de suveran şi de tribunalele sale; şi astăzi, chiar în democraţie, Statul încearcă întotdeauna să cenzureze sau să orienteze informaţia. 
A treia ame­ninţare, din ce în ce mai gravă în secolul XX, este cea economică: utilizarea mijloacelor de comunicare cu sin­gurul scop de a realiza profituri. In ceea ce priveşte al patrulea obstacol, acesta ne poate surprinde, căci se vor­beşte rar despre el: conservatorismul profesioniştilor, noţiunile şi deprinderile lor învechite (a se vedea capito­lul „Tradiţie, conservatorism, rutină"). Ultimul obstacol, despre care nu se vorbeşte niciodată, provine din cultură: tradiţiile; de exemplu statutul femeilor în ţările musul­mane, loialitatea faţă de trib în Africa, respectarea celor bătrîni în Japonia. Altfel spus, el provine de la public.”[1]


[1] Claude-Jean   Bertrand, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul european, 2000


Cântec de legănare


Nu este mare lucru
Să dai timpul
Cu zece ore înainte,
Aș prefera,
Domnule, să-l dai cu
Zece ani înapoi,
Cu douăzeci, dacă poți, domnule.

Astfel gândeam,
Precum un rege iudeu,
Care după ce a fost martor
La opritul Soarelui
S-a înecat în mândrie.

Apoi, am revenit:
Nu da timpul, înapoi, Domnule,
Nu-l da înainte,
Nu vreau să știu de ce a fost când a fost
Nici cum va fi când va fi.

Mai cheam-o, o dată,
Pe mama
Și las-o să cânte:
Nani, nani,
Puiul mamii,
Și-al cocoanii,
Vino, mâță
De-i dă țâță
Și tu somn
Să mi-l adorm.

Iar tu, marele învietor,
Tu doar să spui
Amin.

La gioc cu Mateiu


Pena Corcodușa
A rupt ușa,
Gore
Cântă pe la hore,
Pirgu
Sare ringu',
Pașadia
Calcă pălăria.

Matei
Numără trei
Știe, săracuțu',
Că-l ceartă tăicuțu'.
Stă la moștenire
În neștire,
Tot socotind banii
A rămas cu craii.

Curtea Veche
E o streche,
Morți sunt curtenii,
Morți arnotenii
Câte-o creolină
Mai visează-o vilă.

Rar, tot mai rar,
Viața cade-n zar.
Pirgu e demult
Șef peste barbut.

Tot marxiștii, cum altfel?

„Poate părea suprinzător, dar cel care a oferit cea mai concretă şi mai influentă descriere a culturii acestei presupuse noi lumi a fost criticul literar american de orientare marxistă Fredric Jameson. El a precizat obiectele la producerea cărora postmoderniştii şi precursorii lor fie s-au arătat sensibili, fie au servit ca mijlocitori (vezi lucrarea sa Postmodernism, or the Cultural Lo¬gic of Lite Capitalism, 1984).

Potrivit lui Jameson, cercetarea criticilor sociale, filosofice şi estetice recente dezvăluie „sensuri [multiforme] ale sfârşitului unui lucru sau altuia", şi în consecinţă proiectează imaginea unei culturi: preocupată în mod explicit de suprafeţe, etalând astfel o anu¬mită „lipsă de profunzime"; extrem de avidă de variaţii în ornamentarea suprafeţei şi de aceea foarte aplecată spre pastişă şi indiferentă faţă de timpul istoric; conştientă de lipsa sa de profun¬zime şi de aceea caracterizată atât de predilecţia pentru ironie, cât şi de o anumită „slăbire a afectului" sau precauţie în exprimarea emoţiilor puternice; fascinată şi de aceea creatoare de stări psihologice schizofrenice; şocant de utopică în ideea că ai putea obţine tot ceea ce visezi.
Sub orice mască ar apărea, postmodernismul implică dezintegrarea ordinii simbolice moder¬niste. El neagă existenţa tuturor „universaliilor", inclusiv filosofia Sinelui transcendental, pe motiv că discursul şi categoriile referenţiale ale modernităţii (subiectul, comunitatea, statul, uti¬litatea, clasa socială ş.a.m.d.) nu mai sunt potri¬vite pentru descrierea capitalismului dezorganizat, în schimb, instituie o nouă cultură a „paralo-gismului" — a imaginaţiei, ingeniozităţii,dez¬acordului, a căutării paradoxului şi tolerării incomensurabilului.

De aceea, postmodernismul se caracterizează printr-o „multiplicare a univer¬surilor de viaţă". Pentru a-1 cita pe Z. Bauman (lntimations of Poslmodernity, 1992), trăsă¬turile sale cele mai izbitoare sunt „varietatea, virtualitatea şi ambivalenţa", „eternul şi ireduc¬tibilul pluralism al culturilor, tradiţiilor comune, ideologiilor, «formulelor de viaţă» sau «jocu¬rilor de limbaj»".”

 
Gordon Marshall, Oxford. Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Univers enciclopedic,

Pena Corcodușa


Trei bărbați
Înghețați
Pe rând au urât-o
Și i-au zis bruto.

Ea trăgea la măsea
Și dansa,
N-avede, n-aude,
Bea țuică de dude.

Pe cel dintâi
L-a făcut căpătâi,
Cât ai zice pâs
L-a făcut de râs

Al doilea, rus,
S-a pus pe plâns
Că l-a lăsat
La buze umflat.

Neamțul din urmă
Învățat în turmă
Cerca s-o miroase
Pe la fese.

Corcodușa
În nas le-a-nchis ușa
Și-a zis că bărbați
Sunt doar în carpați.

Trei zile la rând
N-avea niciun gând
Și a asudat
Cu Ion, un soldat.

Nu căta vreun tâlc
Nu e Isarlâc,
Nimeni n-are vină,
Pena e regină.


La Craiova-n vale
Cine-i dă târcoale
Zace rece
Dar e rege.

Cicero despre moartea lui Scipio

De aceea, datorită fie norocului, fie strălucitelor sale merite, a avut o astfel de viaţă încât nu i se mai putea adăuga nimic; iar moartea lui fulgerătoare nu i-a dat răgaz să simtă că moare. Despre felul morţii e greu de vorbit; vedeţi ce bănuiesc oamenii. Se poate spune totuşi pe bună dreptate că pentru Publius Scipio, dintre multele zile de mare sărbătoare şi pline de bucurie pe care le-a trăit, cea mai strălucită a fost aceea în care, după şedinţa senatului, a fost condus acasă spre seară de către senatori, de poporul roman, de aliaţi şi de latini, cu o zi înainte de a muri; aşa încât, se pare că de pe o treaptă atât de înaltă a cinstirii a ajuns mai degrabă la zeii din cer decât la cei din infern.”


Cultura, mai an și amu...

În secolul XIX, termenul de cultură a fost utilizat frecvent ca sinonim pentru civilizaţia occidentală. Antropologistul britanic Sir Edward B. Taylor a popularizat ideea că toate popoarele trec prin etape de dezvoltare, începând cu “sălbăticie”, avansând la “barbarie”,  şi culminând în vest cu “ civilizaţie”. Este uşor de văzut că o astfel  de definiţie presupune că aceste culturi occidentale erau considerate superioare. Ambele culturi occidentale, începând cu Grecia Antică şi culturile din Est, mai ales China imperială, au crezut că propriul lor stil de viaţă este superior.

      Studiul mai multor culturi fără a impune credinţa că, cultura Vestică era scopul final, a fost greu de dezvoltat. Culturile nu respectă graniţele politice. Oraşe  frontieră cum ar fi Juárez, El Paso, Tijuana, şi San Diego pot dezvolta culturi că într-un anume  fel nu sunt ca în Mexic sau Statele Unite. 

În acest text, cultura se referă la următoarele:

      1. O comunitate sau populaţie suficient de mare pentru a se auto-sustine, care este suficient de mare pentru a produce noi generaţii de membri, fără a se baza pe oamenii din afară.

      2. Totalitatea concepţiilor acelui grup, experienţelor, modelelor de comportament si conceptelor, valorilor, precum şi ipotezelor despre viaţa care îndruma comportamentul şi cum evoluează acestea în contact cu alte culturi. Hofstede (1994) a clasificat aceste elemente de cultură în patru categorii: simboluri, ritualuri, valori, şi eroi. Simbolurile se referă la limbajul verbal si nonverbal. Ritualurile sunt activităţile sociale colective esenţiale în cadrul unei culturi.. Valorile sunt sentimentele care nu sunt deschise pentru a fi discutate în cadrul unei culturi despre ceea ce este un lucru bun sau rău, frumos sau urât, normal sau anormal, care sunt prezente în majoritatea membrilor unei culturi sau, cel puţin, la cei care ocupă poziţii centrale. Eroii sunt oameni reali sau imaginari care servesc ca modele de comportament în cadrul unei culturi. Eroii unei culturi sunt descrişi în miturile culturii, care pot fi subiectul unor romane şi altor forme de literatura (Rushing & Frentz, 1978). Janice Hocker Rushing (1983) a susţinut, de exemplu, că un mit de durată în cultura Statelor Unite 
văzut în filme, este furtunosul cowboy individualist în Vest-ul American.
      3. Un proces de transmitere socială a acestor gânduri şi comportamente învăţate de la naştere în familie şi şcoli pe parcursul generaţiilor.
      4. Membrii care se identifică în mod conştient cu grupul în cauză, descrise de Collier şi Thomas (1988) ca identitate culturală, sau cu identificarea  şi acceptarea percepută într-un grup care are o partajare a unui sistem de simboluri şi sensuri, precum şi normele de conduită.” [1]
   



[1] Fred J. Jandt, An Introduction to Intercultural Communication

Incă o vorbuliță despre antropologie

Fiind ştiinţa despre om, antropologia nu poate să se depărteze de funcţia acestei trestii gânditoare care este chiar omul. Fără gândurile lui nu vom şti nimic despre om, oricât îl vom privi şi oricât de mult ar fi preocupat Pavlov de sucurile gastrice produse de sunetul clopoţelului mişcat înainte de ora mesei şi ori cât de minuţios îi va nota  Freud visele cu mai mică ori mai mare conotaţie sexuală.

Vrem să spunem că ne este teamă să-l introducem pe om într-o schemă, oricât de mult am dori să găsim calificative care să-l definească. Aici, chiar subscriem la spusa lui Nietzsche: ”Îi suspectez pe toţi sistematicienii şi mă feresc din calea lor. Voinţa de sistem e o lipsă de onestitate.”[1] Când se exagerează, am adăuga...

  Şi dacă cineva s-a plictisit deja până acum că nu am spus esenţialul despre antropologie, îl sfătuim să renunţe la citirea paginilor care urmează, fiindcă nici la sfârşitul volumului nu vom ştie cu adevărat cine şi ce este antropologia (oare?) şi cu atât mai puţin cine şi ce este omul (precis!). Ne place însă să vorbim despre el privindu-i fruntea, încercând să descifrăm ce se întâmplă în spatele ei. Am spus că vrem să-l privim.



[1] Nietzsche, Friedrich, Amurgul idolilor sau cum se filosofează cu ciocanul, Bucureşti, Ed. Humanitas,[2001], p. 18.

Din cîntece fără ţară — vol. II


"Eu sunt oftatul care plînge
Acolo-n satul meu din deal,
Sunt ţipătul muiat în sînge
Al văduvelor din Ardeal.

Sunt solul dragostei şi-al urii,
Un visător de biruinţi,
Ce port blesteme-n cerul gurii,
Drept moştenire din părinţi.

Eu m-am desprins dintre morminte,
Din cripte umede şi reci,
De unde-aducerile-aminte
Ţin strajă unui gînd de veci.

Şi cu fiorul care poartă
 Pe cei încrezători în fraţi,
V-am plîns la fiecare poartă
Durerea morţilor uitaţi.

Azi simt cum noaptea se coboară
Pe dimineaţa mea de ieri,
Cum cîntul meu se înfăşoară
În giulgiul veşnicei tăceri...

Şi printre voi îmi duc povara
Stropit de rîs şi de noroi,
Căci vai de cine-şi pierde ţara
Ca să şi-o ceară de la voi..."


Octavian Goga

Vara cu lăutari


Vara,
Pe la patru dimineața,
Începea viața
Că se-nchidea gara.

Nu luau
Locomotiva sau șinele,
Dar îți uitai sinele
Când baru-încuiau.

Cu lăutari
Urcam în trăsură,
Cu sticla la gură
Uitam de țânțari.

Opream
Trecătorii să le dau binețe
Făceau fețe-fețe
Dar nu ne-înjuram.

De la Matei
Învățasem că vinul
Alungă veninul
Dacă sunt trei.

Pe el îl luam
De lâng-aia grasă.
Sărea pe fereastră
Apoi cântam.

Zi-i una
Despre femeia
Care mi-a luat cheia
Dând-o de-a dura.

Lăutarul
Știa doar de inimă grea
Nouă ni se părea
Că ne-am găsit harul.

Și începeam:
Așa cum v-am zis
Mă apuc de scris
Pe abur de geam.

sâmbătă, 28 ianuarie 2012

De câte feluri e mana

Lehmann făcând analiza manei, distinge trei categorii: mana “Tangata”, care se manifestă in raporturile inter-umane, prin lupte între vrăjitori; mana animalelor, a plantelor şi a lucrurilor neînsufleţite, care este independentă de spirite şi de conştiinţa omului şi mana “atua”, a spiritelor şi divinităţilor, care se manifestă numai în conflictele dintre divinităţi, nu şi în raporturile lor cu oamenii. 

Această clasificare îl duce pe Gurvitch la următoare concluzie: “mana în toate aceste specii, rămâne întotdeauna o forţă supranaturală imanentă, lisită de superioritate şi transcendenţă, răspândită în lumea omenească naturală şi divină, înfrăţindu+se peste tot cu elemente pe care le pătrunde şi ne indentificându-se cu nici unul din ele. 

Această forţă se poate adăuga spiritelor şi zeilor, tot aşa de bine ca şi sufletele şi activităţilor omeneşti, animalelor, plantelor şi obiectelor neânsufleţite; ea poate de asemenea să se separe de ele, dar nu se contopeşte cu niciunul di naceste elemente. Ea păstrează peste tot specificitatea ei de fi potenţial de activitate eficace în raporturile fiinţelor de acelaşi gen sau nivel, de acelaşi rang ontologic”.

Gh. Pavelescu, 1944, teza de doctorat

Despre literatura feniciană. Că e seară...

Vorbind despre fenicieni un scriitor roman originar din Spa­nia, unde fenicienii întemeiaseră în trecut numeroase colonii, cunoscându-i bine spunea că aceştia erau "foarte iscusiţi în scri­eri şi în literatură”1. Dar literatura feniciană a pierit în cea mai mare parte mai ales datorită faptului că fenicienii scriau pe foi de papirus pe care îl importau din Egipt cu care aveau strânse raporturi comerciale. Căci citim în descrierea călătoriei lui Uen Amun la Byblos, ce datează din secolul al XI-lea î.e.n., cum acesta duce în marele oraş fenician "cinci sute de suluri de papirus din soiul cel mai bun" 2, material de scris căutat de fenicieni care îşi scriau poate şi socotelile sau registrele comer­ciale tot pe papirus. (Se pomeneşte chiar de "catastiful socote­lilor zilnice ale părinţilor” regelui din Byblos). Era cu neputinţă ca fenicienii să nu înţeleagă avantajele scrierii pe papirus fiind în relaţii aşa de frecvente cu porturile şi locuitorii Egiptului. 

De altfel ni s-au păstrat la Tell el-Amarna o serie de scrisori adresate faraonului Ikhunaton (Amenofis al IV -lea) de către regi şi principi din Palestina şi Siria care scriau încă în secolul XIV î.e.n. pe papirus. Apoi fenicienii care au preluat scrierea lor de la egipteni, trebuiau în mod necesar să-i imite preluând de la ei şi materialul pe care scriau. Dar în vreme ce uscăciunea pământului egiptean asigură conservarea în bune condiţii a tot ce se îngroapă în el, umiditatea climatul fenician din porturile mediteraniene a nimicit repede orice fel de material perisabil, cum ar fi papirusul. În felul acesta multe din textele literare feni­ciene s-au distrus şi nu ne-au rămas decât cele scrise pe tăbliţele de lut la Ugarit, textele unor inscripţii dăltuite pe pietre şi tex­tele transmise de autori greci şi romani.”[1]


[1] Constantin Daniel, Civilizaţia feniciană, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979, pag. 174.

Ce zic proverbele despre femei. Unele proverbe șu unele femei...

Cuvintele împăratului Lemuel. 
Învăţătura pe care i-o dădea mama sa. 
Ce să-ţi spun, fiule? Ce să-ţi spun fiul trupului meu? 
Cer să-ţi spun, fiule, rodul juruinţelor mele? 

Pentru K. Farmer, această secţiune a cărţii prezintă un portret ideal al unei femei puternice şi capabile, care ştie să poarte de grijă unei case mari cu uşurinţă, dar şi să întreprindă afaceri profitabile. Dar şi avertismentul, de-acum obişnuit pentru cititori Proverbelor, de a evita legăturile amoroase nelegitime, care pierd împăraţii, slăbindu-le vlaga.
 La rândul ei, frecvenţa folosirii pronumelui “eu” în primele 9 capitole permite interpretarea că unii din învăţaţii care au contribuit la realizarea acestei secţiuni să fi fost femei.
        În ciuda prezenţei acestui capitol, în care femeia ştie să facă tot ce-I trebuie unui bărbat pentru a urca pe treptele înalte ale prestigiului, prin bogăţie şi demnitate, nu se poate ignora faptul că “Înţelepciunea” se adresează în mod repetat mai degrabă “fiilor” decât “fiicelor”, deşi pluralul masculin poate însemna “copii” (atât fete, cât şi băieţi), dar în mod frecvent este utilizat singularul (“fiu”), ceea ce nu include ideea că persoana căreia I se adresează este (fată) de genul feminin. Zicerile mai scurte din secţiunile cărţii care vorbesc dispreţuitor despre femeile gâlcevitoare şi cicălitoare nu-i menţionează pe bărbaţi ca manifestând astfel de caracteristici.
           În fond, să vedem de ce este sfătuit un tânăr ca să se ferească de femei - să le vedem, deci, defectele, în lumina proverbelor:
- femeia care este dispusă la o relaţie ilicită îşi părăseşte (cel puţin pentru un timp) bărbatul pe care l-a ales sau care I-a fost ales în tinereţe – cap. 2, vers. 17.
- A uitat legământul faţă de Dumnezeu, în condiţiile în care tânărul ştie deja că teama de Dumnezeu este începutul înţelepciunii.
-  Este străină, deci îl va influenţa în manifestările religioase.
-  Foloseşte cuvinte ademenitoare, linguşitoare.
-  Creează dependenţă – niciunul care se duce la ea nu se mai întoarce, cf. cap. 2, vers. 19.
-  E lacomă de bunuri materiale:
Ca nu cumva nişte străini să se sature de averea ta şi tu să te trudeşti pentru casa altuia – cap. 5, vers. 10.
-  Te părăseşte când vei fi fără forţă:
Ca nu cumva să gemi la urmă, când carnea şi trupul ţi se vor istovi.
-   Femeia străină de familie compromite:
 Cât pe ce să mă nenorocesc de tot în mijlocul poporului şi adunării – cap. 5, vers. 14.
- Este într-un contrast moral izbitor faţă de ce arată prin artificii:
 N-o pofti în inima ta pentru frumuseţea ei şi nu te lăsa ademenit de pleoapele ei - cap. 6, vers. 25.
- Supune riscului enorm datorită geloziei necontrolate a bărbatului:
 gelozia înfurie pe un bărbat şi n-are milă în ziua răzbunării – cap. 6, vers.34.
-  Faptele ei fiind dezaprobate, acţionează doar pe întuneric, deşi tot este dată în vileag:
Era în amurg seara, în noaptea neagră şi întunecoasă.
-   Confundă sacrul cu profanul, minţind:
 Eram datoare cu o jertfă de mulţumire şi azi mi-am împlinit juruinţele.[1]
Înţeleptul Archir gândeşte la fel ca Înţeleptul din Proverbe:
Fereşte-te de desfrânări, nu te fermeca de frumuseţile muierilor, şi mai ales de cele cu bărbat; că „vinul bun şi muierea frumoasă sunt două otrăvi dulci la om“; şi „cine umblă pe drum cu gândul acasă îşi pierde căciula în târg“, iar „cine umblă după cea cu bărbat, dracul îşi sparge opincile şi îl dă curând în cap“; că „tigva nu merge de multe ori la apă, ori se rup baierile şi scapă, ori se loveşte de ceva şi crapă.“[2]
        În ciuda acestei situaţii obiective, s-a observat că este inevitabil ca aceia care au citit textele prin traduceri să nu fi fost influenţaţi de fundalul cultural al traducătorilor. Traducerile pot denatura concluziile cititorilor legate de atitudinea înţeleptului faţă de femei. De exemplu, este evident faptul că ambii poli ai comportamentului uman (înţelepciunea şi nebunia) sunt personificate în Proverbe 1 – 9 prin femei care ispitesc pe cei simplii - atât portretul superb al înţelepciunii din cap. 8,4-36, cât şi imaginea deplorabilă a “ispitirii” 7,6-23, cu toate că ele erau femei.


[1] Proverbe, cap. 7, vers. 14.
[2] Istoria preaînţeleptului Archir cu nepotul său Anadam, în Cărţi populare, Chişinău, Ed. Litera, 1998, p. 143.

Critica dogmatică

Nu sîntem nici împotriva criticii dogmatice. Şi ea constituie pentru noi un document. Orice dogmatism, es­tetic, moral, politic, social, religios, este fie expresia unei sensibilităţi personale, fie a unei conştiinţe colective: orice decizie dogmatică asupra unei opere literare ne dezvăluie felul în care un individ sau un grup este mişcat de opera respectivă şi, cu precauţiile de rigoare, ea devine una din piesele de istorie a operei. 
Cerem doar ca critica dogmatică, totdeauna parţială şi pasionată, încli­nată să transforme propria-i credinţă nu numai într-un criteriu al adevărului faptelor, ci şi al realităţii însăşi, să nu se dea drept istorie şi să nu fie primită de public drept istorie. 
Am dori ca înainte de a-i judeca pe Bossuet şi pe Voltaire în numele unei doctrine ori unei religii, să se depună efortul de a-i studia, fără nici un alt gînd în afara aceluia de a dobîndi o cunoaştere autentică cît mai bogată cu putinţă şi de a stabili un cît mai mare număr de corelaţii verificate. Idealul nostru este de a izbuti să-i construim astfel pe Bossuet şi Voltaire încît nici catolicul, nici anticlericalul să nu-i poată contesta, de a le oferi imagini pe care să le recunoască drept ade­vărate şi pe care, dacă vor, n-au decît să le împodobească apoi cu calificative sentimentale.”[1]


[1] Gustave Lanson, Încercări de metodă critică şi istorie literară, traducere de Marina Dimov, pregaţă de Paul Cornea, Bucureşti, Editura Univers, 1974