Pagini

marți, 29 ianuarie 2013

Petre Ţuţea, portret în cuvinte



Sunt oameni care emană energii și pe lângă care nu poți trece fără să te simți curentat. Procesul poate avea loc și de la distanță sau chiar prin intermediul peliculei, cazul unor actori de film care umplu scena, deși nu apar în prim-plan). Petre Țuțea facea parte dintre ei. Ajutat de un trup masiv, de o voce puternică, de privirea pătrunzătoare și de un tremor al capului oblige interlocutorul să observe că în raza vizuală a intrat cineva făcut dintr-un aluat special, în care pe lângă carne și oase, Geniul creator a suflat și duh.
Auzisem de el înainte de a-l cunoaște, șușotindu-se, mai în glumă, mai în serios, că printre pământenii respiratori de ceață comunistă ar exista ”un Socrate roman”, apreciat chiar de Emil Cioran și de Mircea Eliade (ultiimi doi fiind pentru studenții generației mele ceva ce nu se există, ca în anecdota ardeleanului care a văzut girafa la grădina zoologică).
La începutul anilor 70, în redacția revistei ”Tribuna României”, unde mă transferasem de la revista Flacăra ca să scap de indicațiile prețioase ale lui Adrian Păunescu, devenit ziarist agitat și propagandist după un excellent debut în poezie), a apărut un bătrân impunător, sprijinându-și parcă mâinile puternce în șapca ponosită pe care o mototolea calm. Biroul în care intrase era dotat generos cu mobilă stil, greoaie, cred Bidermaer. A cerut să vorbească cu redactorul șef Paul Anghel (coincidență de nume, nu eram rude), pe un ton de de voievod: poruncea. A înaintat târșindu-și picioarele obosite încălțate în niște pantofi și mai obosiți. După ce a intrat la șef, m-am uitat în jur, am privit-o pe secretară și am încercat să mă dumiresc dacă văzusem sau nu vreun profet evreu, vreun senator roman, cronicar român din evul mediu întârziat sau un pustnic din Țara de dincolo de negură (expresie fericită a unui mare prozator). N-am apucat să mă dumiresc, ușa s-a deschis, Paul Anghel a dat cu ochii de mine și m-a invitat în birou. M-a prezentat oaspetelui, apoi mi-a făcut semn discret să-l scap de musafirul neanunțat. Domnule Țuțea, a zis, îmi pare tare rău ca nu putem sta de vorbă acum, dar mergeți cu prietenul meu (nu eram prieteni) și mâncați o ciorba caldă undeva, că e vremea frumoasă…
Petre    Țuțea și ciorba era o apropiere care m-a șocat, pe vremea aceea credeam, în naivitatea mea, că gânditorii nu mănâncă, oricum nu ciorbă… Dar am mâncat ciorbă, la un restaurant dintr-un intrând care pornea din Calea Victoriei. Până atunci însă, aveam să tremur de câteva ori, luat de furtunile tunetului din voce lui Petre Țuțea, care, abia ieșit în stradă, începuse discursul. Despre ce? Despre români, ruși, comuniști, trădători, lichele, neisprăviți, pușcării, marea închisoare a spiritului care este țara noastră și, imediat, despre politica dezastruoasă a marilor puteri ale gogoloiului pământesc!
Toate bune și frumoase, numai că noi treceam prin fața ambasadelor de pe Bulevardul Dacia, cu milițieni la poartă, în uniform, și cu trecători cu ochi albaștri și costume de culoarea gri-petrol (mai exista industrie petrolieră națională, încă n-o vânduse Dinu Patriciu cazacilor, sau ce-or fi).
Care era stilul lui Petre Țuțea? Direct, clar, scurt și cuprinzător, ca un ordin de front. Pornea într-o direcție și ajungea în alta. Prima propoziție părea un mare adevăr, iar următoarea o aberație. Sau invers. Abia după vreo zece fraze începeau să se lege și să pricepi cam care ar fi concluzia. Între timp, el schimbase unghiul de vedere și intrai în ceață, deși totul păruse de o logică impecabilă. Din pricina asta, dar și din alte pricini, mulți o luau razna când povesteau despre ce  vorbiseră ei cu Țuțea (o prostie, cu Țuțea nu se vorbea, vorbea el, tu doar trebuia să asculți, dacă voiai să te alegi cu ceva, să-l contrazici oricum nu se putea, fiindcă nu-ți dădea mâna, adică nu te ajutau cunoștințele):  reținuseră numai o parte, cea care le convenise lor sau doar ce pricepuseră. Marin Preda, de pildă, un lucid de felul lui, venind odată vorba de poetul Gheorghe Pituț, pe care îl lăudasem pentru nu știu ce, mi-a retezat-o scurt: ”lasă-mă, monșer, cu pădurosu ăsta de Pituț că nu are multă minte”. Am încercat să-i îndulcesc opinia, la care Preda: ”Păi cum, monșer, vine Pituț la mine, eu îl întreb ce mai e nou, iar el îmi spune că dacă vrem să facem ceva în cultură trebuie să-l ascultăm pe Țuțea! Cum să-l ascultăm pe Țuțea, s-a mirat Preda, Țuțea o dată ridică în cer comuniștii, altădată dă cu ei de pământ, iar Pituț îmi spune mie că Țuțea e salvarea Românie!”
Cam așa era Țuțea. Pe lângă noi a trecut o mașină cu număr de înmatriculare mic. Țuțea s-a oprit, s-a uita după ea, apoi zice, cât îl ținea gura, și-l ținea:
-          Mor de dragul lui Niculae Ceaușescu ăsta! Îmi vine să-l pup de drag ce-mi e ( e bine, gândesc eu, vorbește să-l audă milițienii). Se duce prin toate țările, se pupă cu toți negroteii ăia șefi de stat prin Africa și le bagă pe gât produsele românești, face rost de valută, să nu mai depindă de muscali.
-          Da, murmur eu.
-          Când am ieșit din pușcărie, i-am trimis un memoriu în 64 de puncte, în care i-am explicat, pe limba lui de prost, să înțelegă și el, principiile de guvernare ale unui stat național. Le-a priceput. Le aplică punct cu punct. Face el ce nu am reușit să facem noi, legionarii!
Încerc să-i sugerez un alt subiect de discuție.
- Am auzit, zic, că ați făcut cerere să intrați în Uniunea Scriitorilor. V-au primit?
- Nu, zice el indiferent, apoi închide ochii, îi tremură puțin capul, și prinde subiectul. Continuă calm. Nu voiam să intru, a insistat Fănuș Neagu. Ce să caut eu acolo, eu sunt scriitor? Nu sunt (râde). Am fost înalt funcționar public al statului roman! (subliniază fiecare silabă, vrea să-mi intre bine în cap, funcţia asta ar fi, după cum o defineşte vocea lui, cam ajunctul faraonului Tutancamon). Eu am în lucru un tratat de metafizică, în care voi demonstra eul absolut, inconfundabil cu omul slugă al lui Marx și-l voi pune la colț pe Voltaire și pe iluminiști, care au fost niște răzvrătiți nu împotriva bisericii, cum credeau ei, ci împotriva lui Dumnezeu, Spiritul Ab-solut!... Coboară cu picioarele pe pământ: Fănuș mi-a băgat prostia asta în cap, că dacă intru în Uniune voi avea pensie mai mare, nu 600 de lei ca acum, eu care am fost... S-a opus Macovescu să intru în Unioune la scriitori… Nu sunt supărat pe el. El a fost de mic communist, iar eu de dreapta, trebuia să-i stârpim de-atunci, nu să-i lăsăm să bolșevizeze Ro-mâ-nia! Când am să-l întâlnesc pe Macovescu, am să-i spun (intra în literatura științifico-fantastică, nu avea unde să-l întâlnească pe G. Macovescu, dar nu avea importanță): Mă , Mac, am auzit că nu ai vrut să mă primești în Uniunea Scriitorilor. Să știi că ai făcut o mare prostie. Macovescule, eu și cu tine ar trebui să ne susținem unul pe altul, că nici tu nici eu nu suntem scriitori!
Într-o seara, eram la masa scriitorilor cu soția și apare și domnul Țuțea. Îl invit, se aşează pe scaun, aruncă o privire în jur, accepta să mănânce și să bea ce comandasem și noi: doi crenvuști și o stică de bere. După un minut începe elogiul poporului roman și aprecieri la adresa politicii de natalitate a partidului. Soția mea (poeta Eugenia Miulescu), nu-l cunoaște bine și are chef de conversații, vrea să … nuanțeze:
-          Nu e normal, domnule Țuțea, zice ea, să fie obligate femeile să facă mulți copii, din moment ce nu avem cum să-i creștem ca lumea…
-          Trebuie să ajungem ra-pid, dar ra-pid, la o populație de 40 de milioane de locuitori, să luăm controlul în Balcani, să fim statul cel mai puternic din Estul Europei și să fim o stavilă de netrecut în expansiunea rusească. Această ciumă trebuie stârpită, fiindcă unde se culcă vaca bolșevică, trei sute de ani nu mai crește iarbă!
Poeta nu are cunoștințe de geopolitică, știe doar că e nevoie de hrană ca să crești copiii.
-          Și e greu să crești un copil? se miră sincer Țuțea.
-          E greu,  o țărancă de la colectiv primește un kg. de grâu la ziua de muncă…
-          Doamnă, i-o retează  Petre Țuțea, în Elveția, o vacă primește 200 de kg. de boabe pe zi, dar n-are conștiință națională!... Femeia româncă nu are nici-o suferință în postura ei de mamă: atinci când simte că e grea, pentru ea e floare la ureche, fiindcă are sentimental că poartă în pântec un zeu!
Ne mai întâlnim încă o dată și încă o dată. De sute de ori. Subiectul este același: destinul poporului roman în context planetar. Ajunge la afirmația:
Întrucât toate popoarele au îmbătrânit, unele fiindcă nu și-au cunoscut rolul în istorie, altele că și-au consumat energia, iar unele dintre el s-au dedat civilizației stomacului, singurul popor care va dăinui în eternitate este poporul roman!”
-          Domnule Petre Țuțea, reușesc eu să-l întrerup, vă rog frumos, mai găsiți un popor, că ne plictisim numai noi între noi…
-          N-am cum, zice el, nu pot să renunț, e limpede ca lumina zilei. Doar poporul roman e etern.
-          Nu vă cred, zic eu pe un ton neutru.
-          Nu mă crezi? Se miră el? Cum de nu-ți dai seama de etenitatea poporului roman? Toate popoarele se schimbă, numai noi suntem proști ca piatra. Pământul se dezintegrează, de piatră nu se prinde nimic, pot să vină puhoaiele, apare Soarele și piatra e uscată, rămâne tot cum a fost!
Râde în hohote. Îi place de nu mai poate că i-a ieșit afirmația cu eternitatea.
Un astfel de om a fost ținut în închisoare. Până în 1989 a trăit dintr-o pensie de mizerie, de fapt ajutor din partea Fondului literar al Uniunii Scriitorilor. După 1989, televiziunea s-a năpustit pe el. Dădea bine pe sticlă. Nu mai era Petre Țuțea cel adevărat. Era doar o umbră. Dar umbra vârfului Omul poate declanșa furtuni în depresiunea Carpaților sau poate aduce răcoare zilelor fierbinți din câmpia Dunării.



O întâlnire cu Petre Țuțea


Într-o seară am auzit la ”Europa liberă” că Petre Țuțea a fost arestat. M-am indignat, am dat din umeri și atât, nu puteam face nimic. Nici eu nici altcineva. Nu mică mi-a fost bucuria când, peste câteva zile, l-am întâlnit prin fața hotelului Athene Palace. Era în jur de ora zece, mă îndreptam spre sediul Radioteleviziunii, unde lucram. După ce mi-a zis de trei ori, cum făcea de fiecare dată când mă vedea: ”Când te-oi plesni de drag ce-mi ești!” mi-a dat drumul la mâna pe care mi-o prinsese între palmele lui care păreau ale unui uriaș.
-          Domnule Țuțea, zic destul de încet, știind că zona e împânzită de securiști, am auzit lucruri urâte, haideți să ne pălimbăm puțin...
-          Ai auzit că sunt arestat, zice el, depărtându-se cu pași înceți spre Bibliotecă, nu e adevărat, dar știu cum a ajuns zvonul la Europa Liberă, mi-a spus un ucenic de-al meu, un tânăr, Marcel Petrișor, s-a făcut o confuzie...
-          Da, da, e tânăr, a făcut engleza...îl știu pe Marcel Petrișor - încerc eu să ne depărtăm și de loc și de subiect, sperând să-l trag în parcul din fața Ateneului sau în largul pieții – un om admirabil, am fost colegi la universiate, avem prieteni comuni (eu îl cunoscusem de la asistentul de literatură universală, Cornel Mihai Ionescu, de care am amintit mai dăunăzi). Nu era Petre Țuțea omul căruia să-i conduci tu discuția sau pașii. Ori n-a auzit ori s-a făcut că nu aude. A continuat cu vocea lui gravă, baritonală. Puternică, puternică și cu ecou. Aveam impresia că se aude până în Cișmigiu:
-          Nu m-au arestat, doar mi-au făcut perechiziție și mi-au confiscat niște scrieri.
Îmi caută privirea, mă las străpuns de ochii lui albaștri și mari. Mereu umezi și întrebători. Scormonitori. Părea că mi-a citit întrebarea din gând și s-a năpustit într-un șuvoi de explicații:
-          Cică mi le confiscă pentru că nu sunt scrieri  marxiste. Păi cum să fie scrieri marxiste? Râde zgomotos, tot trupul intră parcă în tremurat. Continuă și îl las să vorbească. Ăsta era tot farmecul, să-l lași pe el să vorbească. Era fascinant și când făcea afirmații cu care nu erai de acord de loc.
-          Am auzit că la Paris – acum pare a fi calm – dacă mergi pe stradă și pronunți cuvântul Marx, vine poliția și te leagă! Asta în țara tuturor libertăților, că dacă nici acolo nu e libertate, atunci însemnă că e la noi! (Râde iar cu gura până la urechi. Se uită să vadă dacă-l pricep. Nu pricepeam. Profesor conștiincios îmi dă explicații, pe care nu le cerusem, dar le așteptam).
-          Uite de ce te arestează. În timp ce tu vorbești despre Karl Marx, trece un om cinsit pe lângă tine. Ăla te aude, începe să râdă în hohote, leșină, cade jos, se lovește cu capul de astfalt sau de piatră și moare... Ești pericol public. Și ca să-și scape cetățenii de asemenea accidente, te arestează!
Râde din nou, așteaptă să văd dacă gust gluma, râd și eu, dar nu pot concura cu el: Țuțea râdea din tot trupul, pământul se zguduia de râsul lui și aerul din jur vibra.
-          Dar securitatea, securitatea de ce v-a luat manuscrisesele sau ce ziceți că v-au luat? Sunt tâmpiți? Dumneavoastră spuneți în gura mare ce gândiți...
-          Cred că le place ce scriu, răspunde el, dar de data aceasta zâmbind strengărește. Devine din nou serios și ochii scot scântei: m-au umilit...
-          Să nu spuneți că v-au lovit.
-          Mai rău. Au trimis un căpitan și încă doi gradați... Păi căpitani trimiți tu să stea de vorbă cu mine? Eu am fost înalt demnitar al statului român, am lucrat în Ministerul Economiei Naționale, nici mareșalul Ion Antonescu nu a renunțat la serviciile mele. Și tu îmi trimiți un căpitan? Sunt niște netrebnici.

luni, 28 ianuarie 2013

Jocul mâiniilor



Voia poetul
Să sărute fiecare deget,
Dar mie, copilo,
Îmi trebuie doar unul
Care să mă cheme
Spre zările nalte.

Aud
La mijloc de ceaţă
Geamătul înăbuşit
Al iubirii răsfrânte
În razele lunii,
În nesfârşite tăceri.

În palmă e semnul discret
Al urmelor lăsate
De mângâieri neîmplinite.

Aşteaptă vara,
Când te vei juca în nisip
Te voi atinge cum vârful razelor
Mângâie genele.

Când te trezesti,
Mai priveşte o dată lumina din geam:
Toată noaptea ţi-am vegheat somnul.

Păstrează visul

Asteptari

Se schimbă firma


Tocmai atunci sună telefonul mobil. Era exact prietenul Damian, cu care aranjase profesorul să se întâlnească la cafenea. Se cunoşteau de o viaţă de om, cum zic veteranii. Fuseseră colegi la Litere, lucraseră împreună la Radio Bucureşti, pe vremea când exista un singur post de radio, înfiinţaseră o revistă de cultură imediat după revoluţie, aveau casele una lângă alta în satul Via Mare. Îşi spuneau unul altuia, Şef Rabin sau Învățător, semn că se stimau şi că fiecare punea bază pe sfaturile celuilalt, nefiind niciunul mai înţelept sau mai modest decât altul.
Vrând să-i spună adresa exactă unde este cafeneaua, profesorul începu să se bâlbâie, neamintindu-şi exact cum se cheamă biserica din apropriere şi nici numele unui institut de cercetări aflat într-o clădire veche, cândva casa cine ştie cărui burghez sau moşier interbelic (fusese precis a unui burghez cu mulţi bani, care apelase la un arhitect priceput în a integra un imobil atipic în plin centru bucureştean).
- Celmic, strigă el cu putere, ce adresă e aici?
- Strada Bisericii, răspunse barmanul.
- Şi numărul?
- Trei, veni răspunsul prompt.
La celălalt capăt al firului, Damian spunea că nu ştie unde e strada cu pricina, că îi suna familiar numele, dar nu o avea înaintea ochilor. Nici la biserica „aia cu sfinţi şi cu multe scări în faţă”, cum îi dăduse idicaţii profesorul, spunea că nu ştie să ajungă. Voia însă să i se spună cel puţin cum se numeşte cafeneaua, că poate ştia teximetristul de ea.
- Cafeneau Trei, explică patronul.
- Cum cafeneaua trei, Celmic, cum cafeneaua trei? , ţipă profesorul cu telefonul mobil la ureche.
- Dacă aşa se cheamă, se scuză Celmic calm, ce vreţi să vă fac eu? Aşa era firma trecută în acte când am cumpărat-o noi, aşa se cheamă.
- Bine, zise profesorul şi-i întinse mobilul să explice el prietenului unde trebuie să ajungă.
„Se va chema La cafeneaua Trei Surcele, hotărî profesorul în gând. Trei Surcele, să ţină minte orice prost după ce va citi o singură dată firma. Balzac are un roman „La Motanul cu mingea” şi îmi amintesc chiar şi eu titlul, deşi am uitat acţiunea. Facem meserie sau ne jucăm?”, întrebă el un invizibil interlocutor.

duminică, 27 ianuarie 2013

Coșmar unu, doi, trei și




Pe cele din copilărie le-am uitat,
Le ștergea mama
Odată cu lacrima din obraz
Și când flutura săruturi pe frunte
(Fâlfâit de fluturi trimiși de arhangheli).

În adolescență transpira cearceaful
Și nu reușeam
Să-mi amintesc chipul fetei
Care se hotârâse, în sfârsit,
Să fie doar a mea.

O vreme eram indignat
Că tata vrea să mă bată
(Dar nu asta mă supăra,
Ci că nu vedea c-am crescut
Și că pot să-i suces gâtul
Firav ca de miel:
Era alt fals, el nu a fost neputincios
Vreodată).

De  la o vreme nici nu știu
De mai am coșmaruri sau ba,
Totul se rezolvă la lumina zilei.
Visez că m-am îndrăgostit de un crin
Și nu-mi pasă de Freud
(Doar prostănacii leagă lumina
Stelară
De pământul negru al cimitirelor).

Bine, sunt gata să înlocuiesc floarea.
Laleaua țâșnește ca o vrabie
Spre fereastră,
Tu cânți vivaldiene acorduri
Din gene.

Gemenii


Paul era fratele lui, căruia profesorul îi zicea Celmare. Când li se adresa direct le spunea pe nume sau doar Celmare ori Celmic. Dar uneori îi încurca. Nu ştiau nici ei dacă profesorul le confundă cu adevărat chipul sau când îi numeşte îi iese din gură primul nume şi-l rosteşte la nimereală.
Celmic se numea Petru. Gemenii chiar se născuseră pe 29 iunie, iar tatăl, fiu şi nepot de preoţi din Ardeal, hotărâse să cinstească memoria celor doi apostoli şi-i numise româneşte Petru şi Paul. Nu ştia, probabil, că mai fusese un caz similar, când un scriitor îşi botezase copiii cu aceste două nume, iar cel mic (era o diferenţă de un an între ei) murise înainte de-a ieşi din adolescenţă.
Celmic se depărta uşor - observase că un bec care dădea spre toaleta cafenelei pâlpâia anemic.
Da, da, îşi zise bătrânul în gând, ne-am lămurit, încep o nouă viaţă, trebuie să fac schimbări majore. Încep cu băutura, apoi cu hainele, nu prea o să mai port costume şi cravată.
Mai erau zece minute  până la deschiderea cafenelei. Bătrânul privea printre jaluzele la trecători. I se păru că sunt mai multe femei pe stradă decât bărbaţi, dar nu dădu importanţă. Chiar se întrebă: de ce n-ar fi? Se ridică în picioare şi se duse la bar, pretextând că nu-i merge bricheta şi ar avea nevoie de foc. Aprinse ţigara, trase un fum, apoi întrebă prefăcându-se nepăsător:
- Spune-mi, Paul, fratele tău trece azi pe-aici?
- Cred că nu, răspunse, tot indiferent, Celmic.
- Păcat...
- Îl sun eu, dacă vreţi să vorbiţi cu el sau poate rezolv eu, dacă e nevoie de ceva...
- Întreabă-l tu, te rog, sfătuiţi-vă, dacă aş putea să vin în fiecare zi aici să-mi beau cafeaua.
Paul râse cu gura plină, sănătos:
- Nu-i nevoie să facem şedinţă de bord pentru asta, sigur că puteţi veni, n-are rost să-l întreb pe frate-meu chestia asta. 

La cafine!


Nu era nimeni în cafenea, dar domnul care privea înăuntru prin geamul de la uşă nu se arătă suprins. Elevii şi studenţii care o frecventau de obicei nu se treziseră încă sau moţăiau în sălile de clasă. A cere unui tânăr să dea randament la ora opt dimineaţa este o crimă. Acum era ora nouă, probabil le-ar fi prins bine o cafea ori un ceai, dar cafeneaua se deschidea la zece. Proprietarii, doi fraţi gemeni,  nu voiau să angajeze pe nimeni să-i ajute, aşa că hotărâseră de la început un program strict da la zece dimineaţa până la zece seara, cât timp consederau ei că ar putea face faţă clienţilor, împreună sau câte unul singur.
Patronul recunoscu silueta bărbatului din faţa geamului şi se îndreptă să-i deschidă uşa, verifică din ochi dacă plăcuţa Închis era cu faţa spre stradă, apoi trase perdeaua la loc. Profesorul Dudescu salută discret, aproape în şoaptă, şi se aşeză la măsuţa din colţ, locul preferat. De acolo vedea fără efort cine intră şi iese. Nu că l-ar fi interesat, dar avea la ce se gândi cât timp îşi sorbea cafeaua sau, mai rar, coniacul.
Geamănul Celmic, cum îl numea profesorul pe cel mai slab dintre fraţi, aduse cafea şi un pahar cu apă, apoi întrebă:
- Și un coniac mic, domnule profesor, sau e prea devreme?
- Nu, mersi, răspunse profesorul şi ridică privirea din ceaşca în care tot învârtea lingurita ca să topească zahărul. Nu, repetă profesorul, dar să ştii că nu e nici târziu nici devreme...
Geamănul Celmic nu era obişnuit sau nu avea timp de vorbirea sibilinică a bătrânului profesor, aşa că mai şterse o dată măsuţa şi se retrase. Cum nu avea nici-o treabă, mai târziu se întoarse la masa clientului, schimbă scrumiera, arătându-i din privire că prima era puţin crăpată, apoi întrebă:
- Nu v-au venit studenţii sau aţi venit dumneavoastră prea devreme.
- Nici una, nici alta. De ieri sunt la pensie...

Ursitoare




Poetul se naște cu patru ursitoare la cap,
Nu cu trei, ca tot omul,
Ele fiind primele care știu
Că e doar în carcasă bipedă.

Picioarele îi sunt date
Să se împidice,
Iar ele îl ajută
Să nu cadă în nas
De teamă că le-ar strica vraja
Umplând văzduhul cu vise.

El vede numai alb și negru
Fiindcă între naștere și viață
Gustă lacrimi de lebădă,
Iar noaptea judecă procesele de divorț
Dintre greierii îndrăgostiți
Și dă sentințe cu sensuri multiple.

Mama
Când a fost întrebată
Ce-și dorește pentru singurul prunc
Care va țopăi printre stele
Le-a răspuns cu obrăznicie:
Nu-i treaba voastră,
Dansatoarelor,
Copilul meu va sorbi lapte
Din Calea Lactee
Și  va cânta
Drumul robilor.

Și hrana, hrana de unde
Au vrut să știe în cor și hlizând.

Cuvinte, cuvinte, le-a șoptit femeia
Care redevenise
Fecioară.

Ursitoare



Poetul se naște cu patru ursitoare la cap,
Nu cu trei, ca tot omul,
Ele fiind primele care știu
Că e doar în carcasă bipedă.

Picioarele îi sunt date
Să se împidice,
Iar ele îl ajută
Să nu cadă în nas
De teamă că le-ar strica vraja
Uplând văzduhul cu vise.

El vede numai alb și negru
Fiindcă între naștere și viață
Gustă lacrimi de lebădă,
Iar noaptea judecă procesele de divorț
Dintre greierii îndrăgostiți
Și dă sentințe cu sensuri multiple.

Mama
Când a fost întrebată
Ce-și dorește pentru singurul prunc
Care va țopăi printre stele
Le-a răspuns cu obrăznicie:
Nu-i treaba voastră,
Dansatoarelor,
Copilul meu va sorbi lapte
Din Calea Lactee
Și o va cânta
Drumul robilor.

Și hrana, hrana de unde
Au vrut să știe în cor și hlizând.

Cuvinte, cuvinte, le-a șoptit femeia
Care redevenise
Fecioară.

sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Cadou nesperat



Nu mai sunt trist de un secol,
Poate mai puţin, s-ar putea zice:
Nu se schimă nimic în esenţă
De când pe lume se nasc fii şi fiice.

Iar tristeţea, ca şi bucuria
Nu se încadrează în veche tipare
Aşa cum dragostea nu se dă
Decât celui ce merge pe mare

Pe nori negri sau călcă pe şerpi
Şi stă la taifas cu luceferi
Păşind cu iubita pe  Calea Lactee
Şi în incendii de dor rămân teferi.

Nu sunt trist nici de vin uragane
Sau mă împing duşmanii în gropi
Tocmai atunci se naşte un vers
Şi caut  printre lacrimi doi tropi.

Unul să fie pentru conţinut
Sau ce numeau grecii idee,
Apoi îmi amintesc de-acea seară
Când cereai să te gust ca femeie.

Nu prea puteam să te-ascult,
Eram trist ca un clovn ignorat
De atunci am doar zâmbet pe buze:
Te fac rege, ai zis, intră-n regat.

Despre opinii


"În mod mai general, noţiunea de opinie implică:
– o reacţie a indivizilor faţă de un obiect dat din afară, finalizat, independent faţă de actorul social, de intenţia sau de subterfugiile acestuia;
– o legătură directă cu comportamentul; judecata este centrată pe obiect sau pe stimul şi constituie, într-o anumită măsură, o anticipare, o dublă interiorizare a acţiunii viitoare.
În acest sens, o opinie, ca şi o atitudine, este luată în consideraţie numai din punctul de vedere al răspunsului şi în calitate de „pregătire a acţiunii”, comportament în miniatură. Din acest motiv, i se atribuie o virtute predictivă căci, în funcţie de ceea ce spune un subiect, se deduce ce anume va face.
Conceptul de imagine nu se îndepărtează prea mult de cel de opinie, cel puţin în ceea ce priveşte presupoziţiile sale de bază. El a fost utilizat pentru a desemna o organizare mai complexă sau mai coerentă a judecăţilor sau a evaluării. Într-un mic volum pasionant, Boulding a pus problema creării unei ştiinţe, „eikonics”, consacrată conceptului numit. Această propunere indică o lacună evidentă a psihologiei sociale, de resortul căreia ar trebui să aparţină studiul acestor imagini.[1]Trebuie să vedem în acest fapt semnul unei reînnoiri a interesului pentru fenomenele simbolice şi al unei insatisfacţii faţă de modul 3 6 în care au fost abordate. Oricine aprofundează însă problema este obligat să constate că ideile la care s-a recurs sunt prea puţin satisfăcătoare. Fiind vorba despre imagine, ea este concepută ca reflexul intern al unei realităţi externe, copie, conformă în spirit, cu ceea ce se găseşte în afara spiritului. Ea este deci o reproducere pasivă a unui dat imediat. „Individul, după cum se spune, poartă în memorie o colecţie de imagini despre lume sub diferitele sale aspecte. Aceste imagini sunt construcţii combinatorii, analoge cu experienţele vizuale. Ele sunt independente în măsuri diferite, în sensul că se poate induce sau prevedea structura imaginilor-sursă după structura celorlalte şi, simultan,
în sensul că modificarea anumitor imagini creează un dezechilibru care conduce la o tendinţă de modificare a altor imagini”.


[1] Moscovici, Serge, Psihologia socială sau Maşina de fabricat zei, traducere din limba franceză de Oana Popârda, Iaşi; Polirom, 1997, p. 35.

Patru teorii ale presei



În cartea lor, Patru teorii ale presei, Siebert, Peterson şi Schramm schiţează cele patru teorii pentru operarea mass mediei.
1. Primul dintre aceste sisteme, denumit autoritar, este caracterizat de media „privată sau publică” şi sunt „instrumente conducătoare pentru punerea în aplicare a politicii guvernamentale, dar nu neapărat deţinute de Guvern”. Media aparţinând statelor totalitare ale lui Mussolini şi Hitler ar fi edificatoare pentru această teorie.
2. A doua, libertatea raţională, expune o presă privată /deţinută în proprietate şi un „instrument pentru verificarea Guvernului şi întâmpinarea altor nevoi ale societăţii”. Teoria libertăţii este specifică Marii Britanii şi a fost aplicabilă Statelor Unite în timpul perioadei cuprinse între secolele optsprezece şi douăzeci.
3. Schimbările atitudinale în cadrul mass mediei americane din secolul al douăzecilea au contribuit la teoria responsabilităţii sociale. Teoria responsabilităţii sociale este relevantă mediei private  „doar dacă Guvernul trebuie să preia responsabilitatea de a asigura serviciul public. [1]
Siebert, Peterson şi Schramm menţionează că: ”media trebuie să-şi asume obligaţia responsabilităţii sociale; şi dacă şi-o asumă, cineva trebuie să observe aceasta”. Noi am întâlnit deja câteva dintre elementele teoriei responsabilităţii sociale atunci când am discutat societăţile jurnalistice şi codurile eticii care încearcă să ajute auto-reglementarea. În manieră similară, dezvoltările tehnologice şi spectrul transmisiunii limitate au determinat câteva controale guvernamentale pentru „interesul, convenienţa şi necesitatea„ publicului.
4. A patra, raţională pentru operarea mediei, funcţiona în cadrul Uniunii Sovietice şi este denumită Teoria sovietică comunistă. În cadrul U.R.S.S. –ului, media este deţinută de stat şi funcţionează ca instrument de propagandă politică.[2]


[1] John R. Bittner, Mass communication: an introduction., Theory and practice of mass media in society,
[2] John R. Bittner, Mass communication: an introduction., Theory and practice of mass media in society,

Populism, ca la carte...


 "Termen intrat în vocabularul po­litic american o dată cu crearea Partidului Populist în 1892. Cea mai mare parte dintre susţinătorii partidului erau mici fermieri din sudul şi mai ales din vestul ţării. 
Punctul esenţial al platformei partidului a constat în ideea potrivit căreia naţionalizarea pământului şi căilor ferate ar fi cea mai bună soluţie pentru ne­mulţumirile susţinătorilor săi la adresa băncilor (care întotdeauna s-au dovedit mult prea ne­răbdătoare în a le confisca lucrurile ipotecate) şi a companiilor de căi ferate (care cereau taxe de transport exorbitante datorită poziţiei lor monopoliste).
Astăzi termenul este folosit cel mai frecvent în cercurile marxiste şi neomarxiste într-un sens extins, desemnând orice mişcare politică ce în­cearcă să mobilizeze oamenii mai degrabă ca indivizi decât ca membri ai unui anumit grup socioeconomic, împotriva statului — considerat fie obiectul unor interese personale, fie prea pu­ternic (vezi,de exemplu, E. Laclau, Politics and Ideology in Marxist Theory, 1978). Din acest motiv, şi oarecum ironic, întrucât au fost pro­movate chiar de stat, politicile guvernelor bri­tanice din anii '80 şi ideologia care le-a animat (aşa-numitul „thatcherism") au fost descrise une­ori de stânga politică drept „populism autoritar". Populismul a reprezentat o forţă politică pu­ternică în ţările aflate în curs de dezvoltare — peronismui din Argentina fiind un exemplu evident — şi a apărut ca fenomen major în Europa Centrală şi Răsăriteană postsovietică. "
Cf. dicţionar

PAJUREI CU DOUA CAPEŢI, de O. Goga



Din grele vremi de grea corvoadă,
De cînd urnită din noroi,
Spurcată pajură de pradă,
Te-ai pus stăpînă peste noi,
Din grele vremi demult s-alege
Pe urma ta acelaşi sfat:
Că-n cuibul tău fără de lege
Miroase-a moarte ş-a păcat.
Ca un blestem de cununie
Ne stă pierzarea ta-n pervaz
Şi gheara ta de veci ne scrie
Ruşinea vieţii pe obraz ,
Căci n-are iadul vreun balaur,
Mai rău şi mai înfometat,
Să ceară sînge-atît şi aur,
 Cît bietul meu pămînt ţi-a dat.

O. Goga

vineri, 25 ianuarie 2013

C. Noica despre Europa


"Bieţii occidentali, cum nu reuşesc să dea o Europă (ar putea da cel mult o Elveţie, cu cele trei naţiuni, în mare !). Dar nu le reuşeşte pentru că Europa nu se reduce la ei. Nu numai că nu este fără partea de răsărit, dar ea este cu adevărat doar cu Rusia şi Statele Unite cu tot. Iar dacă o concep aşa, Europa nu e numai sarea Terrei, este Terra însăşi, China şi Africa fiind fosile ale trecutului.
Nu raporturi (ca anglosaxonii), ci rapoarte noi ne trebuie. Un raport nou. Altminteri trăim sub tirania număru­lui simplu şi a statisticii."

Vârsta a treia

Ce întorsătură!
"Preocuparea societăţii pentru vîrsta a 3-a este, în fond, o ofensă la adresa bătrânilor. Cum? nu ştiu ei ce au de făcut? nu şi-au pregătit capătul   de drum?
Tocmai ei ar putea, cu autonomia lor (în sfîrşit, sînt au­tonom !) reeduca oamenii, care aşteaptă de la societate, ca şcolarul de la profesor, ceea ce nu poate veni decît de la ei. 
(Şi tocmai de aceea nu reuşeşte nici o ideologie, pentru că nu vine nimic de la ei. Cu cărămizi proaste nu se fac edificii bune.)"

Constantiun Noica

Autobiografie optimistă



( Lui Constatin Noica)

Am fost întâi
Un peşte uriaş
Şi nenumit,
Înotam în pântecul mamă
Al născătoarei
Şi totul în tot era apă.

Când m-am îndrăgostit
Am luat foc,
Limbi enorme de flăcări
Îm răscoleau inima
Şi tindeau
Spre o altă mare
Din acelaş aluat
Plămădită.

Când m-au părăsit
Părinţii
Am devenit asemeni lor
Pământ.

Când mă voi întâlni
Cu el
Voi deveni
El
E
Ment întreg.