Pagini

joi, 30 august 2012

Singur Ulis-se



Urează-mi noroc, Penelopa,
Omul ştie când pleacă
Dar nu are habar când se-ntoarce.
Astfel şi altele multe
Şi cu drepte în cumpănă
M-a învăţat tata, meşter la pierderi.

La mine a altfel norocul:
Ştiu când mă-ntorc
Dar zilnică-i fuga.

Alerg desculţ pe pământ,
Îmi era prieten cândva,
Mă culcam pe el căpătâi
Şi nu mai voiam aşternut,
La rană-l puneam
Şi roşul devenea alb văzduh.

Trimite vântul
Să bată în pânze,
Nori să prăvale,
Fulgere scapere.

Ardă pământul,
Scaldă-mă apele.

Între cer şi pământ,
Pe ape, în adânc, în văduh
Te voi aştepta
Ca săracul comoara.

miercuri, 29 august 2012

Desen în tuş. Negru



Am văzut azi o femeie bătrână
Ducând pe umeri
Un lemn uscat.
Lemnul era mai mare decât ea,
Dar nu ştiu cât de greu
(N-am mai cărat lemne în spinare
Din adolescenţă,
Pe atunci aş fi cărat şi munţi
Că să-mi arăt
Că pot să-mi înving gravitaţia).

Ieri
Un bătrân trăgea
După sine trunchiul unui copac.

Buşteanul era drept,
Bătrânul era cocoşat
Şi-şi ducea anevoie trupul.
Era şchiop:
Lemnul îl ajuta să nu cadă
(Verbele se conjugă
Începând
Cu trecutul
Şi cu stupidul
Mai mult ca prerfectul).

Soarele îşi vedea de mersul lui,
Ieşeau aburi din pământ
Ca în zilele bune.
Adia vânt cald
De toamnă blândă.

Bătrâna nu avea chip.
Bătrânul nu avea chip.
Poate nu ştiau că li se furase
Imaginea.
Mergeau aplecaţi
Cu faţa în jos.
Nu-i învăţase nimeni
Să privească
În camera de luat vederi.

Oamenii bătrâni ştiu
(Le-au spus bătrânii lor)
Că stăpânii
Nu au ochi.



luni, 27 august 2012

Banalităţi în staniol de un pol


Prietenul meu Muky,
Cel mai iubitor motan
Din câţi am avut
(El fiind primul
Şi singur fi-va)
Doarme ca un copiloş
Cu capul pe pernă.

N-o va duce mult aşa,
Va veni pe braţul meu
(Tot ca un copil)
De îndată
Ce mă voi duce în pat.

Aş fi putut să grafiez
Rândurile întregi,
Să nu mă întrebe lumea
Bine, bine, te priveşte
Ce-ţi face mârtanul,
Dar de ce-ţi baţi joc de noi
Pseudopoetule,
Şi ne vinzi drept poezie
Banalitatea din odaia ta,
Creierul tău,
Neputinţa ta.

Dar despre poezie
Era vorba, prieteni,
Doar că n-am ştiut
Să mă exprim.

Data viitoare
Eu voi dormi
Sub braţul Creolei
Şi atunci să vedeţi
Proză.

Drame nu servesc, avem a mulţumi.

sâmbătă, 25 august 2012

Iar şi iarăşi




Iar am dat de stele-n apă,
Făr să sap cum fu îndemnul
Celui ce-a fugit de lacrimi
Ca să se găsească-n gând.

Iar am găsit apă vie
Într-o frunză şi un strugur,
Doar privind am ameţit
Şi am devenit lunatec.

Iar am fost cam melancolic
(Chiar bătut în cap aş spune),
Soarele îmi voia chipul,
Luna m-aştepta la gard.

Peste dealuri colorate,
Peste râul lin şi suplu,
Iar fusei primul născut
Şi cu dreptul de-a fi rege.

Nu-mi treceau prin gând prostii
Dacă nu primeam răvaşul
Unde scrii că Împăratul
Ţi-a cerut să-i caţi urmaşi.


Psalmul 9, mai mult din minţile mele puţine..



Ştiu că multe nu voi face
Că nu voi sau nu pot,
Dar îmi voi lăuda Creatorul
Toată ziulica
Pentru ce a făcut pentru alţii
Şi face pentru mine
De parcă doar eu m-aş afla
Sub soare.

Mi s-au suit câţiva în spinare,
Nu le-a păsat că sunt mulţi
Şi sătui,
Mai şi trăgeau în jos.
La fel au făcut
Şi fraţilor mei,
Până le-a zis Domnul:
Hai, paşli, sălbaticilor,
Paşli Vilma  na turbincă.

Nu ştiu precis
În ce limbă le va vorbi
Celor de acum
Dar ştiu sensul.

Va fi un fel de
Apa trece,
Iar pietrele rămân
Şi pământul de sub ele
Va da roade.

Stelele-n palmă



Ce concurenţă loială
Pe cer,
Fiecare luceşte în ritmul anume,
Se plimbă unde vrea
Singura grijă să nu deranjeze,

Au încercat oamenii să imite
Democraţia
Şi s-au ales cu domnia
Neisprăviţilor
Neştiind că stelele au stăpân.

Ce tăcere seamănă în jur,
Tăceri vorbitore,
Cuvinte şoptite
(Aminteşte-ţi cum te chema mama
Cu infinite tonuri
În glas,
Aşa cum macii în vară
Nu se mai satură
Să-şi schimbe
Hainelşe roşi
Dezvelindu-se clipă de clipă
Sub aceeaşi faţadă a luminii).

Iubito,
Nu te bloca într-un simplu poem,
Fie el al Marelui Emin:
Sunt infinţi luceferi
Sub cer
(Eu însumi am cules un buchet
Până-n zori).

Deschide pumnul.
Deschide ochii.
Când te vei trezi:
Unul e la tine în palmă.

Unde se întâlneşte
Linia vieţii
Cu soarta.


vineri, 24 august 2012

Negustorie estivală



Dau Luna,
Lăsaţi greierii-n pace
Să danseze după bunul lor
Plac
Şi să asculte poftele inimii
Până pier.

Nu mai fiţi siguri că ei nu adună
Şi de n-ar aduna  care-i problema
Când nu v-au bătut niciodată
La poartă
Şi nici din hambare
Nu  s-a impus alungarea.

Vă las Pământul,
Nici ei n-au nevoie de el,
Folosesc numai spaţiu dintre şi dintre
Pentru a umple cineva golul.

Vă dau Soarele
Dacă nu vă mai lăsaţi
Păcăliţi de Voltaire
Şi de iluminaţii din noapte
Sau scientiştii de
Galbeni.

G. Bacovia, Estetic urban



Oraşul seara...
Şantiere în repaos.
Şi firme scrise
Din becuri înstelate.

Oraşul seara...
Pe o piaţă
Cu sclipiri de fier
Claxon, armonic, a sunat.

Foburgul
Cu bachice dorinţi,
Şi cugetări
De opere văzute.

Oraşul, seara...
Din statica uitării, -
Destul frumos,
Destul departe.

Marcel Gafton, Deschidere




Rănile mele cred în mine,
mă cred pe mine - tot,
adânci şi multe, puştance, adulte,
dar eu nu cred în ele,
eu nu le cred lor,
eu abia le-aştept vindecarea,
abia aştept să treacă.

Niciuna măcar stea căzătoare
şi făr'de urmă pieire,
mie îmi spun despre mine
fiecare în parte, amănunţit,
flacără-n spic mă luminează
văzului orb de mine,
ochilor mei
de mine orbi.

Nici uituceală - păstrare-s
de scrisuri apăsat vii,
cerneală de umbră, vineţie spre tandru:
cu mine adunat creştet
orbului ce-l cheamă pe nume din mine,
ochi în ochi cu toate odată,
ochi în ochi cu fiecare în parte,
ochii mei aburesc încordare,
orbul din mine văz abureşte.

Faţă neştiută ca şi a lunii
(fără de riduri)
de faţa orbului se-alipeşte.

Toate odată şi fiecare în parte
scrisul în abur şi-l spală,
până-n rărunchi mă scrutează rănile mele.

Eu uit de ele,
uit de toate şi de fiecare în parte
silabisindu-mă.

Al. Philippide, Priveşte cum zboară norii


Priveşti cum zboară ca nişte continente 
Desprinse dintr-o veche planetă istovită. 
E-o vreme pentru visuri potrivită. 
Cu seri adânci şi vânturi indolente.

Lumea de azi, gheboasă de trecut, 
Clipa de-acum, bolnavă de-amintire, 
Te-ndeamnă să te smulgi din cunoscut.

Dar unde oare să mai pleci acum, 
Cu sufletul deşert şi mintea arsă, 
Când însuşi cerul este-o hartă ştearsă 
Pe care nu mai poţi citi vreun drum?

Un singur gând ca o mireasmă tare: 
Să te desprinzi din tine şi să zbori 
Asemeni continentelor de nori 
Pe-valuri de văzduhuri viitoare;

Şi-ntr-un tărâm de neştiut azur, 
În care nici o amintire nu vibrează, 
S-ajungi în calea ta văzduhul pur: 
Miraculoasă, veşnică amiază...

O, gând anarhic şi amar,
Pe care vorbele nu-l pot cuprinde
Atunci când ca un meteor bizar
În noaptea inimii adânci s-aprinde!

Din volumul „Visuri în vuietul vremii”, 1939

G. Călinescu, Interdicţie



Nici n-ai iesit pe usa cea de perete data,
Si-ncep sa numar ziua când vei veni din nou,
Ma învelesti cu parul si ma saruti o data,
Si pieri din fata mea cântând ca un ecou.

Iubirea mea-i facuta din grija si-asteptare,
Sa merg cu tine-alaturi îmi este interzis.
Stai într-un turn de aur sclipind în departare,
Si ca s-ajungi la mine tu zbori peste-un abis.

La ora fermecata te-astept cu îndoiala,
De-ntârzii simt o spaima, de vii, melancolie,
Mi-e teama de-aceea zi în veci catastrofala
Când nu te va misca a mea thaumaturgie.

Din mine trupul tau nu se va face rodnic,
Putin te strâng în brate, mai mult te vad în vis,
Nu-ti voi fi mire sacru, ci pururi un logodnic,
Sa merg cu tine-alaturi îmi este interzis.

(„Lauda lucrurilor – Statornicie”, 1963)
 

Tudor Arghezi, Ceasul de-apoi



In cer,
Bate ora de bronz şi de fier.
Intr-o stea
Bãtu ora de catifea.

Ora de pâslã bate
In turla din cetate.

In ora de lânã
Se-aude  vremea  bãtrânã
Si se sfâsie
Ora de hârtie.

Lângã  domnescul  epitaf 
Bate glasul orei de praf.

Azi  noapte,  sorã, 
N-a  mai  bãtut  nici-o  orã.

Tudor Arghezi, Ex libris



Carte frumoasă, cinste cui te-a scris
Încet gândită, gingaş cumpănită;
Eşti ca o floare, anume înflorită
Mâinilor mele, care te-au deschis.

Eşti ca vioara, singură, ce cântă
lubirea toată pe un fir de păr,
Şi paginile tale, adevăr,
S-au tipărit cu litera cea sfântă.

Un om de sânge ia din pisc noroi
Şi zămlisleşte marea lui fantomă
De reverie, umbră şi aromă,
Şi o pogoară vie printre noi.

Dar jertfa lui zadarnică se pare,
Pe cât e ghiersul cărţii de frumos.
Carte iubită, fără de folos,
Tu nu răspunzi la nici o întrebare.

Din volumul Cuvinte potrivite, 1927

Mă crede, Creola



Nu ieşi la geam, prinţesă,
E multă lume-n castel
Te privesc calm de departe
Şi sunt liniştit ca un miel.

Nu-mi pasă de merg la tăiere
Sau voi fi  falnic berbec
M-am gândit azi noapte la tine
Şi m-am lămurit că-s zevzec.

Altfel cum puteam să mai sper
Că vei face din mine un rege
Că nu am nimic, dar iau totul:
Nici chiar regele Lear nu-nţelege.

Nu mai sta la balcon, domnişoară,
Şi nu-i crede pe alţii când spun
Că peţitorii urcă pe trepte,
Ştiam că-l aştepţi pe prinţul nebun.

joi, 23 august 2012

Steaua Orion



Nu mai văd Orionul, iubito,
Lentilele nu-mi vin în ajutor
Dar s-ar putea să nu fie vremea de vină
Ci simplu, simt ameţeala din  dor.

Pentru aşa neputinţă, cândva
Nu aş fi devenit soldat la romani
Aveau nevoie de oameni puternici
Nu  leneşi ca mine pe valea cu dani.

Dar tocmai aici ţi-am zidit turn de piatră
Rece în august şi cald  în februar
Eu zic să-l încerci chiar acum
Şi să calci în picioare un vechi calendar

Care spune că aia e albă, dar şi puţin gri
Şi-ţi cere să te-nchini la toţi sfinţii.
E prea cald afară, fetiţă cu fundă
Şi nu ştiu de ce-mi clenţănă dinţii.

O fi de ruşine, de blânde emoţii
De spaima că ce-i azi n-o să ţină.
Nu am răspuns, dar trage cortina
Sunt gata de plată, dacă eu sunt de vină.



Glumă cu Lună



Luna, Lunela
M-a-ntrebat de Ela,
Fiind la taifas
De un ceas.

Pe cer
Care-i  un ungher
Străluce a viaţă
Până dimineaţă.

Aş lua-o în pat
Dar sunt încălţat,
Pe iarbă
Are cam fi o treabă.

Am piciorul fin
Fiu de rozmarin
Şi degete moi
Pentu portaltoi.

Ideea era 
Că aş vrea ca-n sera
Care începu
Să mă mângâi tu.

Ion Minulescu, Celei care pleacă



Tu crezi c-a fost iubire-adevarata...
Eu cred c-a fost o scurta nebunie...
Dar ce anume-a fost,
Ce-am vrut sa fie
Noi nu vom sti-o poate niciodata...

A fost un vis trait pe-un ?arm de mare.
Un cântec trist, adus din alte tari
De niste pasari albe - calatoare
Pe-albastrul razvratit al altor mari
Un cântec trist, adus de marinarii
Sositi din Boston,
Norfolk
Si New York,
Un cântec trist, ce-l cânta-ades pescarii
Când pleaca-n larg si nu se mai întorc.
Si-a fost refrenul unor triolete
Cu care-alt'data un poet din Nord,
Pe marginile albului fiord,
Cersea iubirea blondelor cochete...

A fost un vis,
Un vers,
O melodie,
Ce n-am cântat-o, poate, niciodata...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Tu crezi c-a fost iubire-adevarata?...
Eu cred c-a fost o scurta nebunie!

Lucian Blaga, Biografie

Unde şi când m-am ivit în lumină nu ştiu,
din umbră mă ispitesc singur să cred
că lumea e o cântare.
Străin zâmbind, vrăjit suind,
în mijlocul ei mă-mplinesc cu mirare.
Câteodată spun vorbe cari nu mă cuprind,
câteodată iubesc lucruri cari nu-mi răspund.
De vânturi şi isprăvi visate îmi sunt
ochii plini,
de umblat umblu ca fiecare:
când vinovat pe coperişele iadului,
când fără păcat pe muntele cu crini.
Închis în cercul aceleiaşi vetre
fac schimb de taine cu strămoşii,
norodul spălat de ape subt pietre.
Seara se-ntâmplă mulcom s-ascult
în mine cum se tot revarsă
poveştile sângelui uitat de mult.
Binecuvânt pânea şi luna.
Ziua trăiesc împrăştiat cu furtuna.

Confidenţe zoriste


Şi eu am fost îndrăgostit
De Luceafăr,
Îl urmăream clipă de clipă
Mergând spre Legiuiri –
Pământul pe care-l primise
Străbunul
După legea lui Cuza.

Mi se părea că pentru mine
Răsare,
Că îmi arată drumul
Şi mă va însoţi şi apoi.

Şi eu am fost îndrăgostit
De Lună,
Când era rotunda ca sânul fecioarei
Sau jucăuşă
Ca o virgulă din peniţa
Din călimara albastră.
Pe ea chiar eram şi gelos
Că trezea plopii
Iar ei fremătau
Şi inima mea se mişca
În ritmul locomotivei cu aburi:
Voiam să fiu iubit de tot cerul.

Într-o zi
(Cine mai ştie în ce an
Şi-n ce secol)
Am văzut punctul
Care unea lumina
Zilei
Cu noaptea,
Cu sine,
Cu eternitatea,
Cu neliniştea
Care nu doare.

miercuri, 22 august 2012

Al 15/lea poiem postmodern



Se pune virgulă
Între subiect şi predicat
Chiar când subiectul e predicat
Lat,
Iar predicatul e dus
Sus,
Cu iahtul,
Bată-l păcatul.

Se fură fabrici,
Case de bani,
Bolovani
(Ăştia-s golani),
Dar să furi vorbe
Cu probe,
Asta nu-i veste de presă
E poveste
Ministru cu creste,
Preşedinte ce este
La partide
Din tinde.

Un securist
E trist
Că i-a luat locul
Unul cu trocul,
Iar altul plânge
Că n-are-a linge
Blide
Din tinde.

La trebunal
E bal.

Tudor Arghezi, Creion


Obrajii tăi mi-s dragi
Cu ochii lor ca lacul,
În care se-oglindesc 
Azurul şi copacul.

Surâsul tău mi-i drag,
Căci e ca piatra-n fund,
Sper care-noată albi
Peşti lungi cu ochi rotund.

Şi capul tău mi-i drag,
Căci e ca malu-n stuf,
Unde păianjeni dorm,
Pe zori făcute puf.

Făptura ta întreagă
De chin şi bucurie,
Nu trebuie să-mi fie,
De ce să-mi fie dragă?

V. Voiculescu, Sonet CCXIII
















Vrei sa smulgi din mine? Smulgandu-mi ochii poate...
Si nici atunci... De-a pururi stai dincolo de ei,
In tot ce este-n mine duh de eternitate,
In insasi nemurirea in care-am sa ma-nchei.

Ce-mi pasa ca iubirea, ca luna, are faze,
Cand creste si cand scade pana la-ntunecime;
Oceanul meu de patimi, robit de-a tale raze,
Talazuind, lunatic, se umfla spre-naltime:

Ce mandra limpezime-n zenitul suferintii!
Deodata-n mii de valuri ma sparg sa te rasfrang...
Ne-atragem unul pe altul cu forta nazuintii,

Dar cumpana ei fixa -- pamant si cer -- n-o-nfrang.
Si totusi, aspra-i lege poetul va-nfrunta:
In orice vers se scalda, de sus, splendoarea ta.

(13 aprilie 1956)

G. Bacovia, Nervi de toamnă


E toamnă, e foşnet, e somn...
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol...
Şi-i frig, şi burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,
Pe drumuri fac gesturi ciudate -
Iar frunze de veşnicul somn
Cad grele, udate.

Eu stau şi mă duc, şi mă-ntorc,
Şi-amanţii profund mă-ntristează -
Îmi vine să râd fără sens,
Şi-i frig, şi burează.

Flacăra, Bucureşti, an I, nr 29, 5 mai 1912, p 226

Din volumul „Plumb”, 1916

Nicolae Labiş, Mama


N-am mai trecut de mult prin sat si-mi spune
Un om ce de pe-acasa a venit
Cum c-a-nflorit la noi malinul
Si c-ai albit, mamuca, ai albit.

Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnava.
Eu nu stiu cum să cred atatea vesti,
Când din scrisori eu vad precum matale
Din zi în zi mereu intineresti.

Tudor Arghezi, De-abia plecaseşi





De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ţi-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

V. Voiculescu, Vasile Voiculescu - Alba iarnă dunareană



Alba iarna dunareana
Cu zapezi pana la brau
Culca-n sarica balana
Baraganele de grau.

Napadind zbatai si rosturi,
Neaua urca reci minuni:
Mistuiti in adaposturi,
Oameni si salbaticiuni.

Peste sate fara vaduri
Isi asvarle din duium
Uriasele plocaduri
Gaurite rar de-un fum.

Nimeni linistea nu sfarma,
Doar ca-n somn nedeslusit
Isi descarca-n gol o arma
Chiotul inabusit.

Curge viscol ca pe vrana.
Nevazuta s-a inchis
Tara fara de prihana
In omat ca intr-un vis.

Iar la guri de vai, pe laturi,
Intr-o noapte s-au durat
Stralucite-nvoalte caturi
Pentru Crivat-imparat.

Fulger alb, intreaga zare
Intra-n ochi, un junghi taios,
Albul e atat de tare,
Ca ajunge veninos.

Si-n cumplita lor albete
Dorm adanci pustietati;
Pun troienii vami razlete
Intre mari singuratati.

Romaneasca iarna veche,
Albe lumi, fara drumeti...
Trece-un lup intr-o ureche
Pe gorgane de nameti.
 

Când trece râul



Am mai dus-o
Ca Enric Caruso
Până-n toamnă,
Leliţă Mioară,
Şi nu-i rău
La pârău.

L-ai mai trecut odată
Când erai fată
Cu fustiţa sus
(Era la apus)
Dar mi-a fost ruşine
(Venise-i pe şine)
Să privesc
Dar ceresc este apa
Când ai şi grapa
Şi-o copilă
A fugit din vilă.

Nu e târziu,
Am să vin.
De când te aştept
M-am făcut înţelept
Şi funia albă
A crescut în barbă.

Dar când apari
Pe zori telegari
Ca un dar cersc
Ochii se-nvezesc.



Călătorie continuă



Vin la tine, domnule,
Când mi-e sufletul plin
Şi simt cum se revarsă
Butoaie de daruri
În pivniţele averilor mele
(Din cuvinte şi pulberi de stele).

Nu există drog mai puternic
Decât gândul că tatăl meu
Eşti tu,
Vinurile scumpe sunt apă de ploaie
Pe lângă parfumul
Florii de cireş,
De salcâm,
De vie,
De tei,
De iarbă.

Iasomie, iasomie,
Tot la tine vin, domnule
Şi când dau de necaz.

Şi mi se îndoaie genunchiul
(Anevoie se îndoaie,
Uşor alunecă,
Scârzâie precum uşa
Bătrânului singuratec,
Face zgomos precum cheile paznicului
De temniţă politică).

Vin la tine, domnule,
Cu inima deschisă.

Altfel unde.
Altunde ce.
Altcui când.

La tine. Doar la tine.

luni, 20 august 2012

Augur, de Mircea Ciobanu


Augur

E bine-aici, de-ajuns e şi atât.
Ninsorile nu cad precum apasă.
Stă-n osii reci un cer nehotărât
şi-n cumpeni echilibrul lin se lasă.

Mai bine vezi, spre râpă lupii vin
să bea la copci şi dacă nu, să-şi taie
în ţestul apei limpezii canini
şi lupilor genunchii li se-ndoaie.

De foame muţi, în arc de salt avar,
cu umerii lovindu-se şi saltul,
mai bine vezi cum lupii râpa sar,
mai bine vezi cum unul după altul.

Din volumul „Patimile”, 1968

Dor de dor



Mi-e dor de linişte, iubito,
De dimineţile în care nu aşteptam
Nimic,
Mulţumindu-mă că exişti.

De prânzul
Cu o pâine rotundă
Din care rupeam pe rând
Fiecare oprind celuilalt
Partea mai bună
(Colţul azimei la tinereţe
Coaja la maturitate
Şi miezul la senectute).

Mi-e dor chiar de zilele în care
Ne mulţumeam cu
O declaraţie de iubire,
Iar portofelul se umplea de vise.

De liniştea din casă mi-e dor,
De tăcerea câinilor în noapte,
De discuţii prieteneşti.

De linişte în ţara
Pe care mi-a dăruit-o
Sfântul

Ion Minulescu, Amiază Rurală


E cald

Si lacul pare o harta de noroi...
E harta unei tari dupa razboi,
În care - dezgustat de-atâta murdarie -
S-a sinucis si ultimul broscoi,
Un biet scolar cu nota 3 la geografie...

Pe malul lacului,
Un bou,
O vaca,
Un vitel
Si-un taur
Recita Testamentul nou
Si poezia veche, din clasele primare:
"Viitor de aur
T;ara noastra are!..."

Iar pe soseaua comunala,
Cârciumarul,
Învatatorul,
Popa
Si notarul -
Cei mai de seama gospodari din sat -
Se cearta pe un scaun vacant de deputat.
 

Bate vânt



Din adolescenţă
N-am mai tremurat înaintea luminii,
Doar atunci mă speriam de este sau nu
Şi voiam să fie doar da.

Bate vând de întuneric,
Iubito,
Nici noapte întreagă
Un sunt capabili călăie
S-aducă păgânii
(Hoţi de drumul mare
Ei ştiu că s-ar spinteca unii pe alţii
De nu ar fi îngerii Domnului
Să scapere făclii
Şi să-şi vadă hidoasele feţe).

M-ai întrebat cândva
Cum este în rai
Şi am zâmbind wittmanian
Privind firul de iarbă,
Neştiind de unde-şi ia apa.

Acum am un răspuns
(Provizoriu, ca orice adevăr):
Alungă răul, alungă îndoiala,
Nu au dreptate
Cei se se regăsesc între
În hăul neputinţei.


Chiar acum aud
Apa pătrunzând în fântână:
E soră bună
Cu lumina.

Sabie a pătrunderii.

duminică, 19 august 2012

Ulisse



Hai, crede acum, când sunt obosit
Şi-abia pot să spun cum mă chiamă,
Am să mă prefac mut şi surd
Ca să nu-mi mai ceri să dau samă

De vremea când  umblam prin strâmtori
Şi mă întorceam plin de scaieţi
Cu ochi cercănaţi, de-ţi era milă
Să nu-mi deschizi, necum să mă cerţi.

Dar recunoaşte că te minţeam frumos
Şi-ţi turnam la gogoşi fără pic de ruşine,
Una singură era ca absolutul
Când declaram că te am doar pe tine.

Era adevărat, fiindcă nici n-am rămas
Nici nu am spus că te-am uitat vreo clipită
Chiar de mă strângea vreo sirenă în braţă
La tine-aveam gândul şi ardeam ca pe plită.

Mateiu Caragiale, Întoarcerea învinsului


Iar când, sfioasă umbră, prin ceaţa rece-a serii
Purtându-ţi trista taină, de gânduri chinuit,
Târziu te vei întoarce înfrânt şi istovit,
Spre casa părăsită în văile uitării,

Tu, cel ce-ai cules floarea spinoasă-a-nstrăinării
Şi-a ei mireasmă-amară cu patimă-ai sorbit,
La-ndemnul Amintirii ce-n prag ţi-a răsărit,
Nu te lăsa ca pradă să cazi înduioşării

Zadarnice. Respinge deşarta-i mângâiere
Şi oricât de adâncă ar fi a ta durere,
Trufia nu ţi-o pierde, rămâi nepăsător,

Nu te opri, nu plânge, şi dacă-ţi stau morminte
În drum, treci peste ele, înnăbuşe-al tău dor,
Şi-n neagra noapte pleacă, cu fruntea sus-nainte.

Poet postmodern duminical



Zise Gaga, Gaga Ledi,
Zise gaga, ga, ga, ga,
Şi flăcăii după ea.
Ga, ga, ga şi ga, ga, ga!
Dar o fată mai isteţă
Care are drept la viaţă
Şi-i subţire ca o aţă
Însă ce mai minte creţă (!)
Şi-a pus bigudiu la creier
Şi s-a mărit cu-n greier,
La concert a fost în faţă
Şi a zis sunt ca o raţă
Şi prin spate şi în dungă
Am futiţa cea mai lungă.

Încântat de-atât amor
A venit şi un planor
Şi-a avut mare succes
Cu forceps
A cântat zicându-şi bis
Cu un fis.

Fisul nu era cu aer
Ci ca sângele de taur
Că erau eroii mari
Şapte lăutari,

Morala I:
Ce sposorizează udrea
E ca urdea,
Cu e de la ponta
E ca monta.
Ce e de la crin
E pelin.

Morala II
Dintr-o găgăuţă
Şi c-o doamnă
Iese pastramă.

Morala III
N-am rima la crin
Decat un festin
C-am scăpat un te
He-te-te,
Şi scăpai un pont
(Era la raport
Pupa un motan
La borcan
Cu ecran
Şi elan).

G. Bacovia, Monosilab de toamnă

George Bacovia



Toamna sună-n geam frunze de metal,
Vânt.

În tăcerea grea, gând şi animal
Frânt.

În odaie, trist sună lemnul mut:
Poc.

Umbre împrejur într-un gol, tăcut,
Loc.

În van peste foi, singur, un condei
Frec.

Lampa plânge... anii tăi, anii mei
Trec.

Să mă las pe pat, ochii să-i închid,
Pot.

În curând, încet va cădea în vid
Tot.

O, va fi cândva altfel natural,
Bis.

Toamna sună-n geam frunze de metal,
Vis.