Reanimarea marelui impuls
depinde de o întoarcere spre sine a unei inteligenţe pornite cîndva de aici. În
critica sensibilă trebuie dat nume unui resentiment paralizant. Acesta se
alimentează dintr-o ură ancestrală împotriva „masculinităţii" şi se
manifestă prin afişarea unei atitudini cinice faţă de realitate, faţă de
eforturile pozitivismului, atît a celui politic, cît şi a celui ştiinţific.
Teoria lui Adorno a luat poziţie împotriva atitudinilor complice, legate de
„crezul practic". Făcînd o echilibristică ce aduce mai degrabă cu
ficţiunea, ea a încercat să construiască o ştiinţă care să nu fie putere. Şi-a
găsit refugiul în imperiul mamei, în sfera artelor şi nostalgiilor încifrate.
„Iconoclasm" - să nu calci niciodată cu tot piciorul. Gîndirea defensivă
îi caracterizează stilul - încercarea de a apăra un eden interior, unde
amintirile fericite s-au întrepătruns cu o utopie a femininului. într-o scriere
timpurie, Adorno îşi dezvăluie, fără reţineri, secretul
emoţional-epistemologic. în cîteva pagini extrem de lirice, el vorbeşte despre
plînsul pe care i-1 provoca muzica lui Schubert, despre comuniunea dintre
cunoaştere şi lacrimi. Plîngem la auzul acestei muzici pentru că nu sîntem ca
ea, o perfecţiune, care-ţi întoarce privirea spre un citat îndepărtat, spre dulceaţa
pierdută a lumii.
Şansa este să gîndeşti lucrurile ca pe ceva pierdut, o
frumoasă alteritate. Nu poate fi vorba despre mai mult decît o intuiţie,
de care ne apropiem cu lacrimi în ochi, fără să o atingem. Restul şi-aşa
aparţine „vieţii neadevărate". Domneşte lumea taţilor, în acord permanent
cu granitul abstracţiunilor precipitate în sistem. La Adorno, camuflarea
masculinului a mers pînă acolo încît, din numele tatălui său, el a reţinut doar
o literă, W. Drumul spre o vale a florilor (Wiesengrund) nu trebuia să
fie neapărat un drum al buştenilor (Hotzweg).[1]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu