A trăi cu gândul la lume, vai ce tragedie!

„În raport cu eroul lumea este deci o masă aproape nediferenţiată :  grecii,  romanii,  ienicerii,  strămoşii, Roma, Statul, poporul, posteritatea, aceste colectivităţi sînt lipsite de orice realitate politică, ele nu sînt decît obiecte menite să intimideze sau să justifice, episodic şi în funcţie de nevoile cauzei, sau, şi mai exact, ele justifică capitularea în faţa intimidării.

Lumea raciniană are într-adevăr o funcţie de judecător : ea observă pe erou ameninţîinidu-l neîncetat cu cenzura ei, aşa încît eroul trăieşte eu spaima lui ce se va spune.

Aproape toţi cedează acestei spaime : Titus, Agamemnon, Néron ; singur Pyrrhus, cel mai emancipat dintre eroii racimiieni, irezistă. Pentru ei lumea este spaimă, nonvaloare aleasă, ea este o sancţiune difuză care îi înconjoară, îi frustrează, ea este o fantasmă morală de care ţi-e frică, ceea ce însă nu exclude nici măcar folosirea ei (astfel procedează Titos pentru a o înde­părta pe Bérénice), şi, de altfel, reaua-credinţă raciniană îşi are în această duplicitate esenţa. Pe scurt, pentru eroul racinian, lumea este opinie publică, în acelaşi itimp spaimă îşi alibi”.[1]

---

[1] Roland Barthes, Despre Racine, București, Editura pentru  Literatură Universală, 1969