Despre tragedie: ne lămurește Aristotel cum este...

„Numesc „grai împodobit" graiul cu ritm, armonie, cînt; şi înţeleg prin „deosebit după fiecare din părţile ei" faptul că unele din acestea constau numai din ver­suri, iar altele au nevoie şi de muzică.

Cum imitaţia, care e tragedia, e săvîrşită de oameni în acţiune, un prim element al ei va fi neapărat elementul scenic; urmează apoi cîntul şi graiul, prin mijlocirea cărora se reali­zează imitaţia. Prin „grai", înţeleg alcătuirea verbală a versu­rilor ; prin „cînt", ceva a cărui înrâurire e toată exterioară.

În acelaşi timp, imitaţia de care ne ocupăm fiind imitaţia unei acţiuni, realizată de cîţiva eroi, iar aceştia deosebindu-se în ochii noştri după caracterul şi judecata fiecăruia (elemente după care, îndeobşte, se cîntăresc faptele individuale), urmează că pricinile acţiunilor sînt două, caracterul şi judecata, şi că, la rîndul lor, acţiunile hotărăsc fericirea ori nefericirea oame­nilor. Imitaţia acţiunii este ceea ce constituie subiectul oricărei tragedii (cu alte cuvinte, îmbinarea faptelor ce o alcătuiesc); caracterul, ceea ce ne dă dreptul să spunem despre eroi că sînt aşa sau altminteri; judecata, ceea ce îngăduie vorbitorilor să dovedească ceva ori să enunţe vreo părere.

În chip necesar, fiece tragedie va avea dar şase părţi, ce slujesc să-i determine felul, şi acestea sînt: subiectul, caracterele, o limba, judecata, elementul spectaculos şi muzica. Două din ele sînt mijloace prin care se realizează imitaţia, unul e chipul cum aceasta are loc, trei sînt obiecte ale ei; afară de ele, altele nu mai sînt.”

Aristotel

Istoria vieții private

„Soţul şi soţia ţin în mînă simbolurile cele mai puţin contestabile, cele mai personale ale superiorităţii lor sociale: nu cele — pungă cu bani sau spadă — ale bogăţiei şi puterii, ci o carte, tăbliţe de scris şi un stil.     

Idealul acesta de cultură este firesc: în mod vădit, cartea şi stilul sînt pentru ei obiecte obişnuite cu care nu se fălesc. Amănunt destul de rar în arta antică, ostilă gesturilor familiare, bărbatul îşi propteşte, într-o atitudine de aşteptare, bărbia pe partea superioară a cărţii (în formă de sul), iar femeia îşi duce, gînditoare, stilul la buze, e în căutarea unui vers, căci poezia era şi o artă a doamnelor. Lui Michelangelo îi vor plăcea gesturile "autistice" (Moise al său îşi mîngîie barba cu un gest distrat) care la el dezvăluie umbra unei îndoieli sau unui vis. 

Aici, însă, nu visează nimeni: aceşti oameni meditează şi sînt siguri pe ei, căci gestul autistic dovedeşte o legătură intimă cu cultura; ei nu sînt nişte privilegiaţi; ţin în mînă cărţi pentru că le plac cărţile. Subtilitatea şi firescul acestor frumoase minciuni constituie măreţia lumii greco-romane pe care o vom vizita. Burghezi sau aristocraţi? Persoane elegante. Dacă prietenia şi doliul se pot prevala de unele drepturi, să-mi fie  îngăduit să dedic paginile ce urmează memoriei lui Michel Foucault. El era atît de puternic, încît — lîngă el — resimţeam aceeaşi plăcere ca în preajma unui munte. Pierderea unei surse de energie.”[1]

---

[1] PAUL VEYNE, Istoria vieții private

Mitologia și limbajul

„Pentru ca mitologia să devină rostire, pentru ca această voce să se facă auzită în sine şi prin armonicele ei, şi nu doar printr-o ordine culturală, sau din temniţa unei etici care amestecă civilizaţia cu religia, a fost nevoie să se deschidă un spaţiu rezervat limbajului şi să se desco­pere un nou orizont lingvistic. «Mitologia comparată» a lui Fr.-Max Miiller se desfăşoară în cadrul unei Ştiinţe a lim­bajului, iar cînd antropologia lui Tylor îşi propune să demonstreze existenţa unei mitologii naturale la rasele in­ferioare, ea pleacă de la o analiză a formelor originare ale limbajului vorbit de omenirea cea mai străveche. în prima jumătate a secolului al XlX-lea o serie de invenţii şi descoperiri transformă statutul limbajului .

Publicarea Vede­lor, prin care se pun bazele filologiei sanscrite, primele lucrări despre Găthăs şi Avesta, gramatica comparată din 1816 a lui Franz Bopp sînt tot atîtea inovaţii care fac din limbă un obiect organic, ţinînd de o ştiinţă naturală. Spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea, apare o fonetică pentru ca­re căutarea primelor valori expresive este mai puţin impor­tantă decît analiza sunetelor, a raportului lor şi a posibilei lor transformări dintr-unele în altele³⁶. în loc să fie un discurs constituit dintr-o serie de cuvinte, fiecare dintre acestea închizînd în miezul său o semnificaţie a cărei sin­gură definiţie posibilă este una verticală şi trimite la ceea ce Michel Foucault numeşte ante-Babel, limba devine un sistem de sonorităţi, «un ansamblu de sunete despovărate de literele care le pot transcrie»³⁷. Descoperirea flexiunii conferă limbajului o arhitectură internă: sunetele, silabele şi rădăcinile sînt tot atîtea elemente formale ale căror modificări sînt dictate de regulile unei fonetici.[1]

---

[1] Marcel Detienne, Inventarea mitologiei, , Editura Symposion, 1997, p.

Un om deștept care a stricat pe mulți, fără să fie vinovat...

Toată lumea e de acord astăzi asupra faptului că apariţia Cursului de lingvistică generală al lui Ferdinand de Saussure a deschis un drum nou în ştiinţa limbii, atît din punctul de vedere al concepţiei cât şi al metodei. Distincţia între termenii celebrelor antinomii (limbă - vorbire, formă - substanţă, sincronie - diacronie, lingvistică internă - lingvistică externă) constituie baza unui nou sistem de gîndire şi de cercetare în lingvistică. Teoria valorii conţine premisele analizei structurale (cf. G. Mounin, 1968).[1]

       Interpretările scientiste ale teoriei lui Saussure au umbrit atât de multă vreme implicaţiile mai radicale ale acesteia deoarece autorii au pre­supus că propriile lor cuvinte, dacă nu altele, reprezentau descrieri precise, verificabile ale obiectelor la care se refereau, când acestea din urmă erau aspecte ale limbii, literaturii, siste­melor de rudenie sau modurilor de producţie.

---

[1] Paul Miclău, Semiotica lingvistică, Cluj-Napoca, Editura Facla, 1977, p.6.

Ion Țugui și N. Manolescu. Lângă ei informatorul M. Iorgulescu. Combat bine.

”La nivel individual, se dezvoltă un oportunism „decent” acceptabil şi ca dublă conspirativitate: unii scriitori devin indirect critici prin formule literare de mascare a criticii regimului, alţii, indirect colaboraţionişti prin mascări identitare. Ion Ţugui, Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu scriu articole de fond servile pe care nu le semnează, dar încasează onorariile, o justificare fiind valoarea politică mai mare a apariţiei textului respectiv cu egida publicaţiei. Dar incapacitatea de a organiza o opoziţie unită defineşte şi blocul sovietic în ansamblu. Puterea e remarcabil construită, dar nu şi opoziţia: „Contactul între disidenţii sovietici și cei din alte ţări ale blocului sovietic a fost cu totul fără semnificaţie. Disidenţii sovietici i-au imitat pe disidenţii din aceste ţări şi într-o oarecare măsură au suferit influenţa acestora. Iar ideile disidenţilor sunt într-atâta de primitive, încât în fond nu ai cu ce să faci schimb.” (De vorbă cu Alexandru Zinoviev, Curentul, an 60, nr. 5990,1988).”

Marian Popa

Întâlnire Al. Balaci-Petre Pandrea

La ESPLA(17 mai'958)

Ieri am avut o întervedere cu Alex. Balaci, directorul de la ESPLA.

El este un fost cirac al „Meridian"-ului craiovean, fondat de Tiberiu Iliescu, pe unde am publicat sub cele trei dictaturi. La Craiova, chiar tirania devenea clementă, catifelată şi dulce. Am scăpat 300 de comunişti de la moarte, am evitat un nou Katyn, cu ajutorul celor 25 de meridianişti.

- Vă salut, Herr Professor!

- Fiţi binevenit, Herr Doktor! 
Salamalecuri şi subliniate cordialităţi aparente, în fond, nu ne cunoaştem. Nu ne apreciem. Nu ne detestăm. Între noi, se suprapune mereu o politeţe onctuoasă de prelaţi catolici sau de mandarini chinezi.

Tiberiu Iliescu repetă, până la saţietate, butada mea adresată tinerilor colegi de barou:

- Un advocat terbuie să fie ipocrit, convenţional şi politicos.

Alex. Balaci este fecior de plutonier major. Eu sunt fiu de kulak religios şi am avut o mamă analfabetă, cu înfăţişare de chinezoaică. Simţim nevoia ceremonialului în cele mai mici amănunte ale vieţii. Subliniem ipocrizia politicoasă niţeluş în diviziune.

Am căzut de-acord, în principiu, cu retipărirea cărţilor vechi.

Credeam, că va cere numai faimosul reportaj mediocru despre Germania hitleristă din toamna 1933 şi articole despre Frontul popular din 1936-1937. Am cerut, cu intenţii de tergiversare, retipărirea integrală. Spre stupoarea mea a acceptat fără discuţie. (Ştiu, că de la aprobare în principiu e o distanţă imensă până la punerea în practică. Surâdeâm amândoi.)

- Ne-ar trebui ceva noutăţi, Herr Rechsanwalt Doktor!

- Cu plăcere. Vreţi cumva pledoarii?„

Petre Pandrea, Memoriile mandarinului valah

Ficțiunea literaturii

“Dacă admitem că trăsătura distinctivă a literaturii este “ficţiunea “ sau “imaginaţia “, atunci când vorbim despre literatură ne vom gândi la Homer, Dante,  Shakespeare, Balzac, Keats mai degrabă decât la Cicero sau Montaigne, Bossuet sau Emerson. Desigur, vor exista şi cazuri – limită, opere ca Republica lui Platon despre care ar fi greu să tăgăduieşti că posedă, cel puţin în marile mituri, pasaje de “invenţie” şi “ficţiune”, dar care rămân în primul rând opere filozofice”. Această concepţie despre literatură este descriptivă: ea nu se referă la valoarea operelor. Din această pricină, numeroase opere pot fi clasate după conţinut şi revendicate de mai multe genuri şi mai multe curente, pornindu-se de la premiza că ele pot fi analizate din punct de vedere stilistic, estetic, al compoziţie, etnografic. Lor le lipseşte însă calitatea de a fi ficţiune şi din această pricină pot fi contestate.” Este de dorit ca să se facă deosebire între clasarea unor lucrări în domeniul artei şi evaluarea lor.

“Prin urmare există două istorii, separă apele G.Călinescu : istoria fenomenelor reale şi istoria fenomenelor fictive sau artistice. Aceste două istorii nu se deosebesc fundamental între ele. Singura deosebire este că faptele isorice sunt evidente, în vreme ce faptelor ficţiunii trebuie să le dovedim realitatea artistică”.[1]

---

[1] G.Călinescu, Tehnica criticei şi a istoriei literare, în Principii de estetică, Bucureşti, Editura Fundaţia pentru Literatură şi Artă, 1939, pag.106

Sartre și neliniștile de creator

Cât adevăr real putem scoate din următoarea însemnare a lui Sartre, deşi realizăm ca avem de-a face cu o sinceră confesiune şi în nici un caz cu o minciună: "Mă simţeam de prisos, deci trebuia să dispar. Eram o înflorire fadă într-o solicitare perpetuă de abolire. Cu alte cuvinte, eram condamnat, dintr-o clipă într- alta sentinţa se putea executa (...) Dumnezeu ar fi putut să mă scape de griji: aş fi fost o capodoperă semnată: încredinţat că îndeplinesc partea mea în concertul universal, aş fi aşteptat cu nerăbdare ca El să-mi dezvăluie intenţiile sale şi necesitatea mea. Presimţeam religia, acesta era remediul. Dacă mi-ar fi fost refuzată, aş fi inventat-o singur. Nu-mi era refuzată: crescut în religia catolică, am aflat ca Atotputernicul m-a plăsmuit întru gloria Lui: era mai mult decât aş fi îndrăznit să visez. Dar, mai târziu, în Dumnezeul la modă pe care m-au învăţat să-l cunosc, nu l-am recunoscut pe cel care-l aştepta sufletul meu: mie îmi trebuia un Creator, mi se dădea un stăpân; amândoi nu făceau decât unul singur, dar eu nu ştiam asta; slujeam fără căldură pe idolul farisean iar doctrina oficială mă dezgusta, pentru a-mi putea căuta propria-mi credinţă. Ce noroc! Încrederea şi dezolarea făceau din sufletul meu un ogor ales în care să fie semănat cerul: fără această greşală aş fi călugăr"[1].

---

[1] Jean-Paul Sartre, Cuvintele, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1965, pag.101

Spațiul ca o categorie antro

„Mitologia priveşte o categorie de fapte şi un mod particular de a interpreta lumea şi viaţa. Ştiinţa populară este o expresie lărgită, care cuprinde o sumă de cunoştinţe empirice, încărcate de elemente noi legate de viaţă, în mare măsură pozitive şi cu urmări practice.
Spaţiul este supus şi el acestui regim cu dublu sens, pozitiv şi emoţional, după cum experienţa imediată a mediului sau nevoia de explicaţie poate influenţa. Spaţiul în satul românesc poate fi o intuiţie, o reprezentare şi uneori chiar o concepţie. Trăit interior, el poate deveni calitativ; reprezentat sau conceput, el devine un fenomen concret pozitiv, deşi nu complet eliberat de elementele emoţionale.

Spaţiul, aşa cum ni-l prezintă satul românesc tradiţional, este, desigur, în primul rînd o problemă practică, impusă de mediul înconjurător, şi a cărei ignorare i-ar pune omului în pericol însăşi existenţa fizică. Pînă la această limită însă, spaţiul, pe plan sufletesc şi mintal, are o seamă de reacţiuni necesare comportării şi orientării omului.
Lucrurile pot fi urmărite însă mai departe, şi anume acolo unde spaţiul devine o ciitegorie şi o forma de explicaţie, cadru fundamental pe care se ridică o viziune de viaţă. în aceastătapă spaţiul devine o reprezentare colectivă, cu forme şi funcţiuni specifice unui grup social etnic.”

Ernest Bernea

Semne şi simboluri

    Semnele şi simbolurile sunt folosite pentru a identifica şi atrage atenţia spre lucrurile la care se face referire. Semnele au cateodată un caracter arbitrar, sunt bazate pe o analogie reală şi onestă şi sunt în general mai uşoare decât simbolurile. De exemplu, săgeţile sunt folosite pentru a arăta direcţii. 

    Simbolurile sunt de obicei bazate pe asemănare, metafore sau comparaţii. În Japonia, de exemplu, floarea de cireş este un simbol al samuraiului deoarece este frumoasă, înfloreşte devreme şi moare repede.Totuşi, uzul simbolurilor este arbitrar. De exemplu, culoarea roşie este un simbol pentru milostenia creştină şi pentru comunism şi conflictul dintre clase.

     Cum simbolurile sunt independente de limbaj, ele pot fi folosite pentru a comunica dincolo de barierele lingvistice. De exemplu, simbolurile erau folosite de-a lungul drumurilor vechi. Mai recent, evenimente internaţionale cum ar fi olimpiadele, folosesc foarte mult simbolurile. 

     De fapt, Katzumie Masaru, directorul de artă al olimpiadelor din Tokyo, a inventat multe dintre simbolurile care se folosesc astăzi.[1]

---

[1] Fred J. Jandt, An Introduction to Intercultural Communication, 4^th edition, Thousands Oaks, Sage Publications, 2004

Despre cinism, cu profesionism...

„Disconfortul în cultură a dobîndit o nouă calitate: se arată în haina unui cinism universal şi difuz. În faţa lui stă neputincioasă critica ideologică tradiţională. Ea nu poate descoperi modalitatea de a face să pătrundă lumina într-o conştiinţă cinică trează. Cinismul modern se recomandă ca fiind acea stare a conştiinţei care urmează ideologiilor naive şi emancipării lor. În el îşi găseşte cauza adevărată eclatanta epuizare a criticii ideologice. Ea a rămas mai naivă decît conştiinţa pe care voia să o demaşte; în brava ei raţionalitate, n-a participat la transformarea conştiinţei moderne într-un realism viclean şi proteic. Lista formelor falsei conştiinţe - minciună, eroare, ideo­logie - este incompletă; mentalitatea actuală constrînge la adău­garea unei a patra structuri: fenomenele cinice. Pentru a putea vorbi despre cinism, trebuie să încerci să pătrunzi în vechiul edificiu al criticii ideologice pe o uşă nouă.[1]

---

[1] Petre Sloterdijk, Critica raţiunii cinice, Iaşi, Editura Polirom, vol. I, 2003, p.23.

Lucian Blaga despre romantism și Idee

„Fenomenele ro­mantice sunt de o varietate deconcertantă. E sufi­cient să amintim apariţii cum ar fi gândirea lui Hegel, poezia şi viaţa de aventură ale lui Byron, pictura spectaculos-teatrală şi de culori tari a lui Delacroix, teoriile ştiinţifice, ce par un poem, ale lui Cuvier, politica, revoluţionară şi contrarevoluţio­nară, a timpului. Clasicismul se complăcea în con­templaţie, atras de statica Ideilor platonice. Prin contrast cu această eterică, cerească placiditate, „mişcarea" va deveni o notă dintre cele mai impor­tante a întruchipărilor romantice. Aceasta nu numai în artă, ci şi în metafizică; nu numai în politică, ci şi în ştiinţă. Dăm pilde, nu multe, dar concludente; după domenii. 

Mai întâi cîteva cuvinte despre meta­fizica romantică. Luînd în considerare concepţia metafizică a lui Hegel, vom observa că „Ideea" în­cetează de a fi o formă imobilă a cerului platonic, contaminîndu-se parcă de agitaţia şi de elanul pro­prii epocii. Hegel vede „Ideea" ca şi cum aceasta ar ieşi necontenit, din proprie iniţiativă, din sfera cris­talină a eternităţii şi a logicii pure, pentru a se realiza în Natură. „Ideea", o dată realizată în Na­tură, sub formă concretă şi suferind diverse alterări, se întoarce, după părerea filosofului, iarăşi la sine, în conştiinţa omului şi în 'creaţiile istorice ale Spiritului.”

Lucian Blaga

Ce zice sociobiologia

   Edward O. Wilson, profesor la Harvard University[1] are o teorie despre lucrurile care îi fac pe oameni să se comporte aşa cum se comportă. El crede că o mare parte din comportamentul uman - cum ar fi dominanta masculină, tabu-urile referitoare la incest si alte modele perpetuate de tradiţie şi de practicile culturale - nu sunt doar invenţii ale culturii. Wilson crede că modele culturale de felul acesta se află sub controlul geneticii pe care îl avem cu toţii imprimat în creier. Acest gen de comportamente a fost modelat de un fel special de evoluţie, în care genele şi cultura - forţele naturii şi ale hranei - au lucrat împreună.”[2] 
Wilson, împreună cu co-autorul cărtii, Charles J. Lumsden, susţine ca genele şi cultura umană sunt legate între ele de multe mii de ani. Ei îşi intitulează teoria ”coevoluite genetico-culturala”. Cei doi spun ca este timpul să alăturăm biologia şi ştiinţele sociale într-o nouă ştiinţă umană darwinistă. Wilson şi Lumsden au publicat o  carte în care sugerează ca evoluţia culturală şi cea genetică au devenit legate între ele acum... doua milioane de ani, alimentându-se reciproc şi iniţiand un “foc prometeic” (acesta fiind chiar titlul cărtii), care a condus la evoluţia creierului la un nivel niciodată atins de un alt organ. Ei spun că această co-evoluţia genetico-culturală este ceea ce a dus la mintea omului de astăzi şi la cultura lui.[3]

---

[1] Edward Osborne Wilson, biolog, sociobiolog şi umanist, născut în 1909.

[2] Boyce Resenberg, On Becoming Human, in  Anthropology. Contemorary Perspectives, Needham Heights, Allyn Bacon, 2001, p.60.

[3] Implicaţiile sociobiologiei asupra comportamentului uman sînt diverse şi continuă să fie discutate cu patimă, inspirînd multe studii care au întărit convingerile susţinătorilor, dar nu au schimbat părerea adversarilor teoriei.

[3] Neagoe Basarab, Învăţăturile..., Editura Minerva, p. 337.

Strigoii vii, vrăjitoarele, strigoaicele

”Strigoii, numiţi în Banat şi strigoni, şi strigele, strigoaiele sau strigoaicele, numite în Banat şi strigoane, sunt, după credinţa şi spusa românilor de pretutindeni, de două feluri, şi anume: unii mitici, iar alţii reali. Cei mitici sunt un fel de spirite necurate şi rele, cari numai rar când se arată oamenilor în chip omenesc; cei reali însă au chip omenesc, ca toţi oamenii, şi petrec împreună cu aceştia până la moarte, iar după ce mor se prefac şi ei în strigoi şi strigoaice adevărate, adecă în spirite rele, dacă, când se înmonnântează, nu se împlântă în mormântul lor un par, care să ajungâ până în corp şi să le străpungâ inima.

Strigoii şi strigoaicele în chip omenesc se pot cunoaşte dintre ceilalţi oameni pe aceea că au coadă, adecă vârful spinării lor e prelungit în formă de coadă'. Strigoaicele cu chip omenesc se destinează încă înainte de naştere ca să fie strigoaice. „Sunt însă şi de acelea strigoaice, pe cari moaşa le ridică la acest rang de loc după naştere, rostind cuvintele: «Tu să fii strigoaică de lapte, tu de furcă, tu de sapă, tu de mătură, tu de secere», şi aşa mai departe. Şi pe care a făcut-o moaşa strigoaică, strigoaică rămâne în veci şi pururea. Cele mai primejdioase însă dintre toate strigoaicele sunt cele furătoare de lapte.”

Simion Florea Marian, Mitologie românească

Scriitorii și puternicii zilei

Relația dintre satrapul V. I. Lenin și scriitorul Maxim Gorki este cea mai vizibilă dovadă a influenței nefaste pe care poate s-o aibă ideologia asupra artei.

Și cu toate acestea, de un secol, scriitorii aproape nu au învățat nimic. Ei continuă să caute sprijin la omul politic, să-i ghicească gândurile și să-l slujească. Dacă nu are acces direct la el, ca să-i sărute mână, scriitorul îi urmărește mișcările mantalei revoluționare și-i citește discursurile.

Din păcate, nu doar scriitorul român a căzut în șanț sau a iubit această capcană, ci și scriitori din literaturi mai vechi: cazul Franței și al Germaniei din secolul XX sunt elocvente.

Angoasele istoricului literar Ștefănescu

„Există în acest sens prejudecata că un critic îşi scrie comentariile pentru autorul comentat. Într-un interviu publicat în Convorbiri literare, Cezar Ivănescu declara, de exemplu, că după părerea lui „critica nu face deloc bine unui autor la ora actuală". Extraordinar ! Dar de ce ar face bine ? Este, oare, criticul literar un meditator care are sarcina de a-1 învăţa pe scriitor să scrie ? Şi textele lui sînt, oare, nişte scrisori particulare pe care, în loc să le trimită prin poştă, le expediază autorului în cauză prin intermediul unei publicaţii ? Avem, în acest caz, o manifestare tipică a mentalităţii despre care vor­beam : scriitorul nu urmăreşte să vadă decît cum apare el într-o operă critică. Şi cînd acest scriitor mai este şi redactor-şef la o revistă sau director la o editură, cînd are într-un fel sau altul acces la mecanismul puterii, poate el să rămînă senin văzînd că nu i se rezervă un loc important într-o lucrare de sinteză ? 

Ar trebui înţeles o dată pentru totdeauna că un critic nu scrie pentru autorii în cauză, ci pentru miile de citi­tori care-i aşteaptă articolele. Literatura este un obiect de studiu — desigur, un sublim obiect de studiu — şi nimeni nu are dreptul să tulbure activitatea de cercetare a ei. Să lăsăm deoparte vanitatea — care oricum nu serveşte la nimic, pentru că o mistificare nu poate mări sau micşora valoarea literară a unei opere — şi să con­tribuim cu abnegaţie la progresul literaturii noastre de azi.[1]

---

[1] Alex. Ștefănescu, Între da și nu, București, Editura Cartea Românească, 1982

Estetica și setimentele

„În cercetarea estetică, avem deci a face cu sentimente şi anume cu cea mai înaltă speţă de sentimente. Valoarea estetică are ca substrat sentimentul. Cercetarea valorii estetice se poate face pe trei căi, sau mai just pot fi trei puncte de vedere şi anume :

 a. un punct de vedere istoric,

 b. altul psihologic şi

 c. unul critic normativ.

 Din primul punct de vedere, se va studia evoluţia intuiţiei estetice, precum şi diferitele moduri de a concepe frumosul, atât în trecut, cât şi în prezent. Al doilea punct de vedere va determina analiza sentimentelor, ce întovărăşesc orice reprezentare estetică, iar al treilea punct e acela al fixării unui ideal estetic, a unei valori supreme, care e unitatea de măsură a fru­mosului. Estetica îndreptată către critica frumosului e bazată pe psi­hologie, deci „estetica psihologică este o supoziţie pentru cea normativă” cum zice H. Maier[1]. Momentul normativ constă în arătarea condiţiilor şi legilor frumosului şi prin aceasta se arată calea pe care se poate ajunge chiar la scopul artistic, la creaţia frumosului (deşi aceste legi şi condiţii ca norme pentru crearea frumosului sunt inutile, căci artistul în creaţia sa nu urmează nici o normă, ci el dă norme artei).”

Petre Andrei

---

[1] H. Maier, Psychologie des emotionalen Denkens, Tübingen, 1908, p. 452.

Valori estetice

„Între cunoştinţa teoretică şi acţiunea practică există un domeniu mijlociu, caracterizat printr-un moment de natură deosebită, prin mo­mentul estetic. Pe când în activitatea teoretică a gândirii noi reflectăm, căutând a stabili diferite raporturi, fie de cauzalitate ântre lucruri, între conţinuturi de conştiinţă, fie de identitate, în activitatea practică noi lucrăm, reacţionăm, încercând a utiliza lucrurile, a le modifica după tre­buinţele noastre.

Cu totul altfel de activitate este în viaţa estetică, unde nu avem nici atitudine reflexivă, nici practică, ci una intuitivă. Prin urmare, în viaţa estetică noi intuim. Aceste atitudini ale spiritului nos­tru au ca rezultate diferite produse, care sunt obiectul de cercetare al unor discipline filosofice diferite.” [1]

---

[1] Petre Andrei, “Valori estetice”, in Axiologie românească, Bucureşti, Editura Eminescu, 1982, p. 315.