închide aripa lui ruptă
Şi cată trist către pămînt,
E că-i departe azi de luptă ;
Iar cei ce l-au purtat odată
L-au pus în sala-ntunecată,
Cum pui un mort într-un mormânt.
Uitat şi ţintuit pe loc,
I-e dor, i-e silă, i-e ruşine...
Dar de l-aţi duce iar în foc,
Sus, peste lănci şi carabine,
Făcîndu-şi aripi din furtună,
Ar fîlfîi cu voie bună,
Purtînd şi slavă şi noroc !
Cum plînge strînsul nostru Steag
Şi cere-o moarte triumfală :
Să vie gloanţele şirag...
El nu-i făcut să stea în sală.
Afară-n iureşe viteze,
Să cadă schije, să-1 reteze —
Să-i facă ţăndări lemnul drag.
Boţit, cu ciucurii în jos,
Azi zace-n sală ca-ntr-o criptă.
Un sur păianjen, migălos
îl prinde-n mreaja lui, înfiptă
Ca o pecetă a ocării,
în mijloc, unde-i stema ţării...
...Şi, colbăit, de molii ros,
Atîrnă, fără de folos.”
1918. Pacea de la Buftea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu