„ lui Napoleon nu-i plăcea Racine pantru că nu vedea în el decît un searbăd scriitor de poveşti de dragoste. Pentru a ne da seama de solitudinea cuplului racinian e destul să ne gândim la Corneille (ca să reluăm o inepuizabilă paralelă) ; la Corneille cuplul e înconjurat de o lume (în sensul unei realităţi mai largi şi mai difuze decît societatea) vie : ea este obstacol sau răsplată, pe scurt ea este valoare. La Racine relaţia nu are ecou, ea se stabileşte în artificialul unei pure independenţe : ea este mată ; pe fiecare nu-1 priveşte decît celălalt — adică el. Cecitatea eroului racinian atunci cînd e vorba de un altul este aproape maniacală : totul în lume pare a veni să-1 caute pe el personal, totul i se deformează pentru a nu mai fi decît o hrană narcisiacă[1]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu