Povestea poeziei

Prima dată i s-a făcut milă

Unui vecin

Și s-a mirat cine va mai citi

În satul văgăună

Unde ar trebui să învăț copiii

Că o și cu i fac oi.

Era o după-amiază cețoasă.

Apoi am întâlnit o colegă

Și mi-ai zis că-mi va citi în palmă.

N-a reușit, dar nici eu nu i-am citit vreun vers.

Era seară, nu se înoptase, dar era seară.

Am renunțat să mai plâng

Într-o dimineață de rusalii.

Nu se treziseră  cocoșii,

Păcatele pluteau deasupra cearșafurilor ude.

Din cimitirul din vale

Se auzea un bocet.

Nu era cântecul unui bețiv,

Nu era jalea după cel dus,

Nu era plânset pentru satul surpat,

Nu era greutatea blestemelor.

Erai tu, poezie,

Sugrumată,

Îți băgasei ghearele în gât și gâlgâiai.

Era ziua când începea

Să se-ncălzească pământul.

Un fir de iarbă,

Firav cât inima unei mamei,

Dădea să spargă scoarța.

Vino și mănâncă,

Am auzit glasul mamei,

Pui, pui, pui,

Își chema bunica păsările

Cu poala șorțului

Mare cât acoperișul lumilor.

Se luminase bine de ziuă.