Pagini

sâmbătă, 30 iunie 2012

Vis veneţian de Eugenia Miulescu



Vis veneţian

Cânta ca o mandolină
Raza verde, unda de lumini
Ce mă-împinge tot mai mult
Pe canalul Grande.

O muşcătură vie dintr-o casă,
Colo din pilon,
Turlele stau far de pază
Fără pălărie
Pe o rază verde
Ochi de apă.

Un doge-şi plimbă toga
Prin palate
Şi mă invită
Înclinându-şi pleoapa
Să sorb din raza verde
Ochi de apă.

Alunecăm pe-o rază verde
Fără vâsle şi busolă
Şi beau din cupa mâinii
O rază verde
Ochi de apă.

Eugenia Miulescu, Labirintul iubirii


Labirintul iubirii

Mi-e greu să te întreb
Dacă mai mă ştii,
Doamne,
Sau m-ai lăsat uitată
Peste lume.

Pământul îmi arde tălpile,
Printre tufe şi pietre
Zăresc rar zâmbetul tău
Care adormea cu mine
Peste coperţile tomului sfânt.

Mai poţi să-mi spui o dată
Cum se desface din cercul magic
Fiinţa mea.

Aşează-te,
Aşează-mă
Ca în prima şi ultima zi
În îmbrăţişarea odihnei.

Psalmul 75, apocrif, desigur



Indiferent ce se întâmplă pe-aici,
Pe la noi, pe la voi, în odăi ascunse
Sau la bruxele,
Când va hotărî domnul
Chiar de se va cutremura pământull,
Va interveni el
Cu stâlpii lui de susţinere.

Va trimite întâi un semnal
Către cei mari, care cred că şed
Pe scaune,
Pe fotolii
Sau la volane de maşinării –
Uşor de descifrat:
Nu vă îngâmfaţi,
Că nu de la oameni
Vine înălţarea.

Alt semnal ţine de linia dreaptă
Pe care n-o pot acoperi minciunile.

Al treilea va cere să dai înapoi
Ce-ai furat.

Rezultatul va fi
Că toţi cei fuduli,
Cu nasul pe sus,
Cu proptele în bănci
Vor deveni praf şi pulbere.

Atunci vor fi
Înălţaţi
Cei fără vină.

Domnul a zis,
Nu eu, scrib de consoane
(De vocale se ocupă
Lăudăroşii).

.



Miracol vizual


Un perete întreg
A fost invadat de lumină,
Varul strălucea să-ţi ia ochii,
Mai abitir decât aurul sub privirea
Orientarilor,
Dar cel din casa mea era blând
(Cum este privirea mamei
Când îşi linge viţelul
După ce s-a eliberat).

Casa întreagă a devenit
De nerecunoscut,
Deşi o lăsasem desenată aseara,
Cu fincare obiecto la local lui
Pe pământ şi în retina
Mea.

Poiana era o pastă uriaşă
De verde ispititor,
Un pântec de femeie care îmbie
(Închipuieşte-ţi un şold fără hotar
Şi dragostea şoptind
Ia-mă, tu eşti stăpânul meu).

M-am trezit, deşi nu visam:
Era dimineaţă.

vineri, 29 iunie 2012

Eugenia Miulescu, Ultima rugă


Timpul a trecut de pragul casei
Un soare lângă linia orizontului.
Câtă lumină e în ochii mei
Numai Tu ştii.

Am văzut împreună
Ningând îndoliat spre răsărit
Şi spre apus.
Spune: mai poţi face ceva pentru mine?

Se zbate ceasul deasupra noastră.
Plâng cu stele metalice
Şi sufletul meu poartă semnul crucificării.

Te rog:
Mai plângi o dată
Cu noi,
Mai plângi.

Între melancolie şi roşu sângeriu



Ia-mă de mână,
Ţine-mă strâns,
Cum funia nu se desparte
De ucigaşul de sine.

Sunt trist
Fără să mi se fi întâmplat ceva anume
(Nu, nu e angoasă franţuzească,
Nici splen englezesc,
E doar lehamite,
Ceea ce numea bunicu-meu scârba,
Iar tata, mai evoluat,
Că făcuse armta la Bucureşti,
Zicea silă).

Nu-mi plângeţi de milă,
Fiice ale Ierusalimului
De Dâmboviţa,
Lăcrimaţi pentru fiii voştri
Şi pentru fiii lor:
Cuvintele limbii voastre
Sunt batjocorite
Şi înlocuite cu vorba că
Subiectiva poate fi şi predicativă.

Post scriptum:
Mai încercase cineva să ne înveţe
Că haraşo înseamnă bine.
Dar a fost rău încât iese şi acum duhoare
Din minţile roş-bombon.

joi, 28 iunie 2012

Plângerea lui Ieremia Dacul




Vai şi vai,
Cum a ajuns ţara pe mâna unui netuns fără minte,
Jucător cu maşinuţe
Şi femei fără tată întreg,
Cum se scălămbăie împăratul în oglindă
Şi cum îi joacă ochelarii pe nas.

Vai, vai,
Cum pleacă tinerii să muncească la alţii,
Cum se dărâmă casele vechi,
Cum îşi ridică ţiganii palate,
Cum îşi dau mâna hoţii cu vardiştii.

Vai, vai,
Ce goale sunt bisericile,
Ce înguste căile care duc la altar,
Ce îmbulzeală ca să vadă oase,
Ca mai dăunăzi
Când vindeau negustorii
Pui morţi la pachet.

Vai, vai.
În târguri,
La ape,
În centrul cetăţii
Fecioarele se vând pe nimic
Înainte de a cunoaşte iubirea.
Tara e scoasă la mezat de bătrâni,
De tineri,
De neamurile lor
Sub acelaşi steag roşu.

Vai, vai,
Curând nu voi mai avea
Cui să strig
Vai.

miercuri, 27 iunie 2012

COCHETĂRIE



Mamma mia, mamma mia,
Ce mi s-a descreţit faţa
Când a cântat ciocârlia     
Şi-am spus bună-i dimineaţa.
 
Era cer senin ca sânul
Mamei când era fecioară
Nu ţin minte, mi-a spus unul
Ce-o visase prima oară.
 
Şi veneu încoace mânjii
Sbenguindu-se din coame
Se gălbeau ca frunza vii      
Şi-ndemnau să ronţăi poame.    
 
Au intat chiar în odaie
Chiar în pat s-or fi suit
(Nu citi, mai dă o foaie,       
Am văzut şi m-am şuit).
 
Iar şuiala e nebună,
Stai cu luna la taifas,
Devii trist, vezi numai brumă
Şi-ai uitat că ai un  as.
 
E un punct sau doar un vis
După care eu aş fi
Nu chiar ochiul, ci un iris
Ce priveşte vizavi.
 
Gata cu gluma, Creola,
Au intrat zorile-n casă.
Eu sunt sol şi tu eşti sola,
Gândul ăsta nu mă lasă.
 
 
 
 
 
 

Poiana cu păpădie



Doar sânii unei grecoaice
Mai aveau perfecţiunea
Păpădiei
(Dar era o iluzie:
Pe vremea anticilor nu exista
Aparatură perfectă de măsurat
Şi totul se rapăorta la ochi –
Inteligent ochi, curat ochi, strălucitoare minte).

Risipa din poiana galbenă
Este egalată
De perfecţiunea albului
Care înconjoară
Gălbenuşul de ou.

Într-o zi, iubito,
Am să desenez
Umbra unui plop
Cu gândul că-mi va arăta
Drumul săgeţii spre cer.

Când voi ajunge
În grădina raiului,
Am să cer voie tatălui
S-o văd
Pe Maria Magdala.

Am bănuiala că
A păstrtat printre firele
Părului ei
Beat de iubire
Stropii de la spălarea picioarelor.

Dragostea ei rotundă
Ca soarele păpădiei.

E găsită poiana, copilo,
Flori de gutui
Aşteaptă rotunjirea.

Doină rătăcitului



Azi n-am mers pe drum ştiut,
Şi-am fugit chiar de poteci,
Am plecat să ajung primul
Făr-să-mi peste de vreun meci.

Eram singur în pădure
Fără urme pe cărare,
Stăpâneam cer şi pământ
Dominam ce-aveam în cale.

Am dat peste văi secate
Hău şi ierburi nevăzute
Aş vrut să mă întorc
Doar speranţa zicea du-te.

Şi m-am dus până oriunde
Chemat clar de-un cânt plăcut,
Eram obosit ca turma,
M-aş fi-ntors de-aş fi putut.

Dar norocu-mi sta în faţă
O căpriţă şi un ied
Ea privea cum zâmbea mama
Şi-a zis: treci, de eşti aed.



Psalmul 77 pentru cei care măsluiesc cărţile



Eu am fost învăţat
Să laud oricând fapta Domnului,
Mai ales când n-o înţeleg.

Ştiu, fiule, e greu
Să vezi păsări doborâte din ram,
Şerpii şuierând pe cărări,
Cucuvele cu negre cuiburi
În tinda bisericii
Şi tămâie de plastic în altar.

Dar nimeni nu-i mai mare
Ca Dumnezeul nostru.

Îşi dau mâna ticăloşii
Şi rămân nebărbieriţi
Ca să pară bătrâni
(Au fost într-o pauză de beţie
La o lecţie de înţelepciune
Peste hotare,
Când tocmai se răsese soroianul
La părţile sensibile
Şi au dedus că se poartă
Cercel cu belciug de furat).

Râd netrebncii de lege
Şi îşi dau coate repetenţii clasei
Ajunşi doftori în falsuri,
După care pun piedici.

Dar nimeni nu-i mai mare
Ca Dumnezeul nostru.

Ai un milion de motive
Să fii supărat,
Plăteşte poporul sărăcit
Cu o lacrimă
Fiecare cent strans de lăcomia tembelă.

Dar niciunul dintre bogaţii zilei
Nu are tată.

Nimeni nu e mai mare
Decât Domnul tău!

Lumină clară



Apare întâi iluzia,
Un fel de fotografie ştearsă
Din copilăria altuia.

Visul, eternul vis
Mai consistent decât realitate.

Apoi se desenează vag
Conturul ferestrei
Cu linii şerpuite
Pe-alocuri şterse:
Desenul dinaintea mersului la şcoală.

Visul, eternul vis.

Lampa cu gaz
Agăţată pe perete,
Năframa afumată din jur,
Amintirea nunţii
Şi fruntea miresei
Regină încoronată
În borangic.
Sufletul unei fiinţe
Îngropată în sine.

Vsul mai consistent.

Nu am curajul să deschid uşa.
Mai eşti
Sau visul deschide cleanţa
Cu o forţă mai tare decât
Uraganele din oceane.

Tu, realitate din vis
Lampă pâlpâind
În speranţa nesfârşitului.

Visul.


marți, 26 iunie 2012

BALADA OLTEANULUI



În Craiova-i un băiat,
Cu pas lung, cu pieptul lat,
Toţi îl cred că-i zăbăuc
C-are sânge de haiduc.

În Craiova-i un fecior
Şi-i cam iute de picior,
Sânge iute de oltan,
Nu ţi-l face de duşman.

În Craiova-i un bărbat
Numai bun de însurat,
Îl vor muieri măritate
Şi fecioarele cam toate.

În Craiova-i un oştean
Taie capul pe buştean,
Dă cu suliţa în nori
Când miroase trădători.

În Craiova la bănie
Se găseşte bărbăţie
Ia cu sacul omul drept
Să hrănească pe-nţelept.

În Craiova nu e loc
Pentru minciuni sub obroc,
Ce-i în mânec e şi-n clin
De la Olt la Severin.

În Craiova-am fost şi eu
Pe când umblam teleleu,
Şi când rostul vreau să-l torc
În Craiova-am să mă-ntorc.

În Craiova ştiu o fată
Ce de-o viaţă mă aşteaptă
Doru-i învelit în iie 
Mă va ţine o vecie.


Autobiografie nesemnată



Aveam capul plin de nu ştiu ce,
Dar eu credeam că sunt idei,
Idealuri şi idiosicrazii (nu iudeosincrazii, alo!)
Până mi-a spus bunicul dinspre mamă –
Care avea patima echilibrului -
Că ar fi vorba de bazaconii
(Nu spun că l-am crezut,
Dar tocmai atunci
Am căzut pe gânduri).
Iartă-mă, Doamne,
Că nu mă cunoşteam.

M-am luat la bătaie cu vântul.
Tunetului i-am poruncit să tacă,
Pe savanţi i-am trimis la alfabetizare
(Parţial nu eram departe de adevăr,
Că prea se lăudau cu bombele lor
Cu şi fără focoase,
Dar toate balonate la creier),
Şi de câteva ori
L-am contrazis pe Saul din Tars
(Că-i cam plăcea şi lui dialectica,
Plictisit de atâta împletitură de corturi
Şi de ascultat ţiterele lui Neron
Care, cică, nu avea timp să-l asculte.

Şi cum să aibă timp nebunii
Când ei sunt agitaţi din născare,
Având circuitele inversate).
Iart-mă, Doamne, că nu ştiam ce fac.

Domnule, nu mai lungesc vorba
(Acum ştiu că o vorbă în plus
Înseamnă o înţelepciune în minus,
Lucru pe care l-a constatat şi Iov),
Şi te rog
Cel mai mult să mă ierţi
Pentru ce am făcut
Ştiind că nu se cade.

Nici a face facere,
Nici a gândi gândire
N-ar fi fost cazul,
Dar, de! 



La cafeneaua Trei Surcele


Erau plecaţi de o oră, dar abia reuşiseră să se depărteze de Bucureşti. La început întîrziaseră datorită aglomeraţiei obişnuite, apoi din cauza unui accident care se întâmplase pe şoseaua Bucureşti Târgovişte. Părea că nu fusese ceva grav, doar un vehicol stricat şi o persoană transportată la spital. Cel puţin aşa susţineau nişte bătrâni care coseau iarba de pe marginea şoselei şi care susţineau că văzuseră ce se întâmplase.
            Damian, aflat lângă profesor, în automobilul acestuia, îi ascultase pe cosaşi să spună tot ce ştiu, le pusese şi întrebări ajutătoare, ca să comunice coerent tot ce ştiau, iar dacă n-ar fi fost îndemnat de profesor să treacă la concluzii, n-ar mai fi părăsit grupul harnicilor muncitori, care oricum păreau că uitaseră de ce se află în preajma şanţurilor năpădite de iarbă şi buruieni.
-          Ai spus cu nu ne grăbim, Învăţătorule, aşa că profit de aerul curat din câmp. Noroc cu maşinile care trec pe lângă noi că-l mai parfumează, altfel aş fi ameţit de atâta ozon natural... Îmi e greu să cred că voi oltenii aveţi instalaţii de purificat aerul şi le puneţi în funcţie când aveţi oaspeţi din Moldova, ca mine, ca să-i impresionaţi cu puritatea oxigenului.
-          Nu suntem încă în Oltenia,  Învăţătorule, şi poate nici nu reuşim să ajungem astăzi.
-          Cum nu suntem în Oltenia? Oltenia este peste tot. Un scriitor, Dumitru Radu Popescu – a nu se confunda cu politrucul Dumitru Popescu, poreclit Dumnezeu – chia a făcut un film cu titlul „Oltenii din Oltenia”, ceea ce înseamnă că restul ocupă întreaga Românie. Iar Hasdeu zice că de la voi pleacă toate familiile domnitoare ale celor trei ţări române. Nu mai vorbesc de ţările din jur, unde cred că toţi regii Europei sunt olteni. Nu vezi că şi prinţul Charles al Marii Britanii se dă rudă cu Vlad Ţepeş, adică trage să i se recunoască originea oltenească... Şi vorba nu ştiu cui, nu poţi zice că nu e un bărbat curăţel şi cu oarecare educaţie.
Pe bancheta din spate, Dora zâmbea şi nu voia să intre în discuţia celor doi, făcându-i plăcere să-i audă sporovăind fără un scop anume. Numai că Damian nu-i rezervase mult timp de tăcere.
-          Ai vrea să ne spui şi nouă, domnişoară, cum este să ai douăzeci de ani?, întrebă Damian
-          Trebuie să întrebaţi pe altcineva, eu am 25...
-          Cu atât mai mult aş fi interesat de răspuns, vârsta aceasta mi-e foarte dragă. La doar două zile după ce am împlinit 25 de ani, am fost arestat, apoi, în următorii cinci ani, nu am mai avut nicio grijă. Ministerrul de intene se ocupa de masă, de casă, de îmbrăcăminte, de transport. Totul cădea în sarcina lui, inclusiv gânditul, noi, duşmanii poporului, trebuia doar să muncim.
-          Lasă fata în pace, Învăţătorule, îl sfătui Beniamin, mai bine povesteşte cum ai vorbit tu două ore la un cămin cultural şi cum ai fost răsplătit cu aplauze îndelungate...
-          Normal că le-a plăcut tinerilor discursul, confirmă Damian. Am fost şi bine pregătit, mi-a plăcut subiectul, mă documentasem, iar sala era plină de tineri. În final au aplaudat frenetic. Abia mai târziu mi-am dat seama că sunt elevi aduşi cu forţa de la o şcoală de surdo-muţi!... Eu şi acum am îndoieli legate de povestea pe care mi-ai spus-o despre studentele tale...
-          Care studente, Învăţătorule.
-          Cele pentru care mergem în expediţie, domnişoara de pe bancheta din spate şi cei trei din maşina care ne secondează.



Istorie recentă



A fost mare luptă pe-aici
Puţin mai sus de capetele noastre
Se băteau norii între ei
Fără să iasă învinşi
Şi nici alţii stăpâni.

Broasca ţestoasă
Înţeleaptă şi bătrână
Gândea zâmbind sub carapace:
Era ca norii,
Ieşe învingătoare
Pe pământ şi în apă.

Astfel priveam la dansul copacilor,
Puterrnic împinşi într-o parte şi alta,
Ca Napoleon izbit în obraz
De siberian crivăţ
Şi de pofta măririi.

E mare luptă pe-aici,
Domnule,
Tu ai vrea să câştige toţi nemurirea,
Dar fiii tăi, caini neînvăţaţi,
Abia au prins gustul
Aurului.

Şi degetele lor ard.
Şi ţara arde
Şi se fură, domnule,
Şi se minte,
Şi nimeni nu mai priveşte
Spre Cer.

Orbi pentru expoziţii trecătoare.



luni, 25 iunie 2012

Melancolie naţională



Ce aproape sunt îngerii seara
Când rămâi părăsit
Ca pasărea-n cuib
Şi nu te încălzeşte decât teama.

Ce grele devin picioarele
După mersul pe jos
Spre o destinaţie
Fixată de alţii
Şi pe un drum trasat de un cal orb.

Dar când ţara e condusă
De tineri fără minte
Învăţaţi de bătrâni
Care cinici care perverşi,
Ce lungi sunt zilele.

Îţi spun toate acestea acum.
Fiule,
Fiindcă mi-am amintit vorba înţeleptului
Pe care am priceput-o greu
(Aşa am păţit toată viaţa
Cu gândurile adânci
Ale altora).

Vremurile grele,
Mi-a zis Noica înainte de a fi
Sechestrat în libertate,
Vremurile grele
Sunt propice studiului.

Şi privind
Mă minunez:
Ce trist e poporul condus
De oameni cu minte puţină.

duminică, 24 iunie 2012

Psalmul 57 cu gândul la burtoşi



Sufletul meu era între nişte lei,
Urlau şi eu încremeneam,
Domnule,
Aveau armate în spate,
Animale călcătoare în picioare,
Instrumente de suflat,
Arame sunătoare
Şi minciuni.

Recunosc, Doamne, că m-a speriat gloata,
Le vedeam dinţii ca nişte suliţe ascuţite,
Limba ca vipere otrăvitoare,
Şuierau ca şerpii prin dudău
Şi se aplaudau unii pe alţii.

Domnule, săpaseră o groapă adâncă,
Se pricepeau la ţesut
Şi mă prinseseră-n plasă,
Înălţaseră ziduri înalte,
Garduri de fier pentru mine,
Şi palate de aur pentu ei.

Erau urâţi, domnule,
Ca munca în mină,
Mai mult: ca mineri bătăuşi
Asmuţiţi de fiare duşmane.

Doar ţi-ai mişcat degetul arătător,
Domnule,
Praful şi pulberea s-a ales de ei,
Iar eu stau pe marginea drumului
Şi-ţi cânt aleluia.

Înserare după ploaie



Infinite acolade
Strâng peisaje neîncăpute
Pe pânze,
Rame ale eternităţii încearcă
Sensuri
Să descifreze tăcerea.

Peste deal
Se furişeează Soarele
Ca un la revdere al închipuirii.

Linişte.
Chiar se întâlneşte gândul cu marea,
Undeva s-a retras copilul să gândească
La numele ce i s-a dat
Odată cu naşterea.

Fost copil
Refuz melancolia,
Deşi nici tristeţea nu-şi va găsi
Loc
Între genele mele obosite.

Când mă vei striga
Voi răspunde
Ca în primele zile
Ale mângăierii:
Iatî-mă, Iată-mă!

Sunt acelaşi,
Nu lua în seamă
Trecerea timpului,
E în legătură directă
Cu spaţiul.

Dacă nu m-am depărtat
Cum de s-a adunat timpul.
Nu mai mă interesează
Filosofice interogaţii.

Lumina e răspuns.

Vreme instabilă în inimă bleagă



Toată noaptea, iubito,
Muntele a fost ca un tun,
Eu frunzăream prin memorii
Şi-am dat de mitul lui şun.

Călinescu nu era prea viteaz
Când i-au arătat şi pisica,
Iar puternicii zilei aveau minte
Cam cât avea Bisisica.

Ia să las eu cartea din mână,
Am zis, şi m-am uitat spre munte
Nu ştiu exact ce-am văzut,
Dar ştiu că mi s-au năzărit multe.

Nici nu aveam cum să nu văd
Clar sub lumina de fulger
Era ceva care strălucea ca o iie
Şi avea supleţe de înger.

Apoi s-au auzit peste vârfuri
Încăierare şi tunet îngrozitor
Nu m-am sperit, păţisem odată
O mai mare durere: pornită din dor.

sâmbătă, 23 iunie 2012

Nu poate fi cu dacă…



Dacă n-ar fi lumina ta,
Dimineaţa aş bâjbâi ca orbii,
La prânz aş alerga în zig-zag
Ca muştele-n zbor,
Seara aş fi disperat ca ţânţarii,
În miez de noapte aş urla ca lupii.

Dar tu, domnule,
Eşte prezent la întâlnire,
Mă aştepţi din veşnicii
Şi mă cunoşti pe nume.

Aştepţi răbdător
Ca o mamă
Să mi se ridice genele,
Miros de tei, iasomie şi brad
Presari pe imaculta mea pernă
Şi trimiţi îngerii
Să-mi cânte balade
Şi liduri.

Când sunt încărcat de poveri
Îmi arăţi cerul,
Când mă ridic prea sus
Din pricina uşuraticei minţi
Mă tragi de mânecă să mă trezesc.

Între da şi nu,
Între poate va fi
Şi să vedem -
Născociri omeneşti –
Eu cânt osanale.

Şi chiar încep:
Osana, fiul lui David,
Osana!

vineri, 22 iunie 2012

Stăpân pe Lună cam de-o lună



Aha, am zic, chiar acum
O clipă,
Zărind Luna nouă
Prin fereastra veche.

E crescătoatre ca o speranţă,
Severă ca o secure ascuţită,
Ameninţătoare ca secera morţii.

Fie, am zis:
Răscoală-se robii,
Îmbuibă-se stăpânii.
Verse-se mările,
Să crape dealurile,
Să sece izvoarele.

Facă ce vrea -
Astă seară
E numai a mea.

O ţin pentru mine
O vreme,
Când voi obosi –
Şi va fi –
V-o dau vouă.

Nevoia de slavă



Cum să păşesc înainte, domnule,
Înapoi sau în lături
Fără să ridic mai înainte
Fruntea spre cer.

Mi-e tare grumazul
Şi obosită mintea,
Picioarele se târâie
Ca mânul abia născut
Şi scăpat din placenta
Nesiguranţei,
Dar tot îmi îndrept şalele.

Aşa,
Acum totul e în regulă:
Văd norii cum desenează
Hrana săracului,
Cum caută să adape flămândele vite,
Cum prigoria caută
Hrana să-ţi laude viaţa.

Cucul e tocmai
Unde l-am lăsat aseară:
Nici aproape
Ca să mă plictisesc
Prin iluzia cunoaşterii,
Nici departe
Încât să obosesc
Desluşindu-i sensul.


Ies din multele tentaţii
Înclinând fruntea
Spre pământul
Născut de tine
Pentru mine.

Osana,
Fiul lui David.

Baladă (cu albăstreală)




Mai se află ceva pe deasupra de nori,

Mai este un spaţiu la ceasul de seară,

Când fulgii de nea acopera sori:

Zâmbetul tău care topeşte ceara.



Tu crezi ca tot una-i ce va fi ca să fie,

Chiar de vor curge  lacrimi pârâu,

De parcă o piatră ar putea să nu-învie

Când o calci tu cu plete de grâu.



Numai pentru tine am inventat

Marea cea mare şi-o barcă stingheră

Bună să scape piratul bărbat

Care-a predat sorţii singura vela.



Dar înalţă ochiul albastru spre cer:

Nu mai sunt văgăune şi nori 

Poet am rămas şi-aşa voi sa pier

Până-ţi vor creste aripi  să zbori.

Despre anume stea



Imi alunecă piciorul, domnule,
Dar azi nu spre greșeli
Îl duce slăbiciunea.

Plutesc nori negri
Peste creasta munților,
Peste cocoșii care anunțau
Dimineți,
Peste gândurile mele
Senine
Ca ochii mamei care uitase
Să plângă
După ce m-a născut.

Numai mintea, domnule
Nu o o ia la vale,
Numai tu, domnule, nu te schimbi,
Doar spiritul tău licărește.

Stea sigură,
Stea fixă,
Nemuritoare stea,
Vie stea
Dragostea ta.