Pagini

vineri, 30 noiembrie 2012

Atunci, de Eugenia Miulescu



Lumina lor rece şi clară
O ţineam în mâini
Ca pe nişte sfeşnice de bronz
Şi pluteam într-un vis adânc
Fără somn
Şi te chemam fără nume
La capătul
Puterii.

Mă urmăreai
Din foarte departe
Şi simţeam deasupra capului
Sabia
Cu tăişul ca o felia de gheaţă.

Părul meu răscolit
În neliniştea vântului
Mai poartă mirosul
Chemărilor tale.

Inima bradului, de Eugenia Miulescu




Mi-am odihnit drumul
Lângă umărul tremurat al izvorului
Apele s-au tulburat,
M-au cuprins.
Vino cu mine
Până-n marea cea mare,
Lasă-mă
În răcoarea pădurii,
Spaime de mare
Mă îngheaţă.

Valurile cresc,
Mâna mea tremură.
Iată-mă-n marea cea mare,
Drumul este lung,
Catargul uscat,
Numai inima bradului
Din care l-am rupt
Mai e vie.

Certuri cu Luna



Toată noaptea ţi-ai făcut de cap
Prefăcându-te că nu-ţi pasă
Cum promite copilul că fi-va cuminte
Dacă iese mama o clipă din casă.

Mai făcusei ocol şi-altădată,
Înceată, zâmbind cu dinţii de lapte,
Acum erai rotundă ca stropul de ploaie
Dar îţi simţeam cald sărutul cu şoapte.

Îmi tot spuneai să nu-mi pese
Că-i scoţi şi pe alţii din minţi
Şi că nu e important că vei creşte
Ştiam de la-nceput că tu minţi.

Bine am zis, minte-mă. Dar coboră
Şi sărută-mi fruntea fierbinte ca plita
Şi-oi uita de aventuri de anţărţ
Iar amanţii praf ţi-i voi face cu flinta.

Pănă să declanşez varii războaie
Te-ai schimbat şi-ai devenit şi mai vie
Dar tot credeam că e vis sau şuială
Până m-ai sărutat pe bărbie.

Spre dimineaţă eram tot singur,
Şi te blestemam să ai buze răscoapte,
M-am oprit când mi-ai şoptit la ureche:
Stai liniştit, că revin şi la noapte

joi, 29 noiembrie 2012

Nu mai sunt nori



Nu mai sunt nori peste dealuri
Nici peste mine nu mai plouă cu frig
De când tot văd cum alunecă peştii
Am învăţat să cosesc pipirig.

Peştelui nu-i pasă de vreun lacom pescar
Care-n cârlig îşi cată misia,
De năvod nu mai are grijă nici Petru
De când i-a vorbit Andrei de Mesia.

M-am uitat în oglindă şi-am observat
Cum mi s-au adâncit cute pe frunte,
Dar nu-mi pasă, le aveam dinainte
Când începusem să mă caţăr pe munte.

Te aştept astă seară, iubito
Să pornim fără griji prin poeni,
Nu-ţi face griji, despre asta e vorba
Deşi n-a nins, avem sănii cu reni.

Vulturi pleşuvi ne vor arăta ţelul,
Steaua Polară va fi îndreptar
Nu uit că ţi-am promis nemurirea,
O fac şi-astă seara ca Tla avatar.

Dacă ne vor prinde nămeţii
Ne-am ascunde printre vechi caramani
Să nu le răspundem când ţipă:
Vor reveni, peste ani. Peste ani.

Cântare câmpiei



Cântare câmpiei

Pe la noi
Nu există trestii gânditoare
Şi nici nu ştiu de e bine sau rău,
Dar există o specie de oameni
Şi printrei ei
Unii plâng lângă râu.

Nu după ce se scurge
Nici de timpul care printre degete trece,
Îşi plâng păcate apuse,
Casele inundate
Şi copiii care uită să le scrie
Pe unde umblă şi dacă mai sunt sănătoşi.

Pe la noi
Cresc salcâmi şi stejari.
Primii se joacă în mai
Cu  droguri,
Pun pe capul fetelor coroane,
Ameţesc albinele
Şi şoptesc la urechea feciorilor
Că sunt prinţi.

Cu stejarii e altă poveste
Sub ei s-au odihnit bunii mei
Şi bunii bunilor lor,
De secolele pierd doar nişte crengi.

Vântul trece anevoie pe sus
Nu am văzut
Rădăcini de stejar luate de vifor.

Ghinda cu pălăria cerească
E adăpostul
Eternităţii stelare.

miercuri, 28 noiembrie 2012

Parte de moştenire, de Eugenia Miulescu



În această trecere
Prin senină lumină
Am deschis ochii.

Printre gratii de fier
Rotund i-am plimbat.

Şi obosit de atâta suferinţă
N-am văzut
Că în jurul meu
S-a ivit o haită de câini.

I-am iubit pe fiecare
Şi i-am crezut fraţi
Ştiind că iubirea
Poate imblinzi.

Lăsaţi-mi putere
De gind învoit
Pină la ceasul din urmă
Se vor vedea
In felia de nor
Blinda şi trista lumină.

Fiind fiecăruia
Parte de moştenire
În aceeaşi cuşcă
De câini.

Eugenia Miulescu, Între două ţărmuri



Am fost aruncat
Pe ţărmul speranţei
Cu o biată iluzie
Şi aşteptam cu ochii închişi
O mină pe care s-o ating
Înainte de-a se fringe.

Locul căderii e strimt,
Alunecos
Pe el a crescut anevoie cuvântul,
Păsări de pradă
Lungi, numai picioare şi ciocuri,
Mănîncă în grabă şi sigur
Restul unui creier
Învaţă să gindească.

Şi trupul, ca la-nceput de lume,
Stă ghemuit.

Nemişcat de frică
Nu e nici un loc ferit.

Păsările au invadat pămîntul
Şi înghit lutul
Din care
Odată cu-nceputul
S-a întrupat cuvântul.

marți, 27 noiembrie 2012

Veac, de Eugenia Miulescu



Se zbate-n zale
Veacul de oţel
Şi e spoit cu singe
Şi orgolii.

În fiecare zi
Se-adună o lume
 Cu rânjetul fixat în colţul gurii.

Se cântă marşuri triumfale
Şi se emit păreri de rău
Pentru o zi
Care-a trecut
 In grabă
 Sau pentru o grădină
 Rămasă fără flori.

Eugenia Miulescu, Lumină de iarnă




E iarnă şi ne dăm seama
In suflet, pe stradă e totul îngheţat
Aud cum plânge apa
Şi vuitul zgâlţâie fereastra
Văd cum ochii tăi
De-atâta frig
S-au spart.

Şi curge lumina.
Încet
Şi rotund.

Peste umbra mea se întinde
Peste gândul abia început,
Întreb
De unde atâta căldură într-un ochi
Când totul afară-i cuprins

De ghiaţă.

Peisaj, de Zaharia Stancu


                                                                   
„Vântul vânăt vuia, vuia,
Sălciile galbene îşi căinau soarta,
Seara deschisese întunericului poarta,
Vântul vânăt vuia, vuia.


Negre erau apele râului, negre,
Dar peştii rămăseseră argintii.
Pe ţărm ochii tăi mari, fumurii,
Sub sprâncene arcuite, negre.


Cu paşi de vulpe, uşori,
Noaptea ne dă vicleană târcoale.
Vântul vânăt cu picioarele goale,
Alerga în spinare cu trâmbe de nori.”

Femeia, Doamna Înţelepciune



Ce înţeleaptă ai devenit,
Şi cum îţi curg cuvintele
Bătrânii ar putea să le-asculte
Şi să rostească:  repetă-le.

Chiar eu, care-am auzit oratori
Meşteri şi-n gând, nu doar la rostire,
M-am mirat ce iute-ai crescut
Şi ce flăcări ţâşnesc din iubire.

În tinereţuri vorbeşte trupul
Şi odată cu el geamătul blând,
Când vine echinocţiul din mart
Nici păsării nu-i trebuie gând

Ciripeşte strânsura de-o viaţă
Dreptul la a arăta că există.
La tine, prinţesă, chemarea e pură,
Neîntinată de pagina tristă.

Încât mă întreb cine-ţi fu dascăl
Şi cine sau ce  cândva o să-ţi deie
Şi altă povaţă la fel de aleasă.
Tu râzi şi clipeşti: sunt femeie. 

luni, 26 noiembrie 2012

Cum se analizează creaţia


Procesul creaţiei artistice se poate  analiza printr-o  mare diversitate de materiale, metode, presupoziţii şi scopuri. Ştiinţa literaturii emite enunţuri şi presupuneri care-şi găsesc originile în filosofie, sociologie sau psihologie. Marx, Weber şi Durkheim nu s-au ocupat special de domeniu, dar i-au arătat totuşi un interes aparte, chiar dacă ar fi să reţinem doar spusa lui Marx că a învăţat de la Balzac mai multă economie decât de la specialişti - evident o exagerare. Inteligenţa, după cum a remarcat Brunschvicg, în Le Progrès de la conscience dans la philosophie occidentale,  câştigă bătă­liile sau, ca şi poezia, se dedică unei creaţii continue, în timp ce deducţia logistică nu este comparabilă decît cu tratatele de strategie şi cu „artele poetice”, care codifică victoriile trecute ale acţiunii sau ale spiritului, dar nu asigură izbânzile lor viitoare.

Activitate a spiritului


Literatura, deşi se deosebeşte de alte arte prin recrearea unei realităţi cu valoare estetică, este, în acelaşi timp, o activitate a spiritului, care se adresează conştiinţei, simţului civic, contemporanităţii şi posterităţii. Ea dă sama, cum zicea cronicarul, despre cele văzute, ştiute şi scrise. Ea este produsul unei realităţi subiective. Sociologia, în schimb, este o disciplină de constatare pură, lipsită de intenţia valorificări sau a aprecierii, este ştiintă menită să stabilească şi să explice realitatea socială aşa cum este ea, nu cum o “vede” cercetătorul. Prin aceasta, scrie Gusti, s-a definit caracterul realist, de ştiinţă intemeiată pe fapte, al sociologiei. Ea este datoare prin însăşi formaţia ei ca ştiinţă să constate realitatea socială în toate amănuntele ei, fără nicio părtinire, obligată să făcă abstracţie de orice interes în afara obiectivităţii (D. Gusti, Sociologia militans, I, Cunoaştere, Bucureşti, Fundaţia Regele Mihai I, 1946, p. 120.)

Marin Preda despre morala scriitorului

"Desigur, dacă tribulaţiile bietului Ioanide ar fi fost descrise realist de către creatorul lui, n-aşi fi fost atît de rău impresionat de acest roman (Scrinul negru). 
În carte, lui Ioanide i se deschid toate uşile, fără să i se ceară altceva decît declaraţii lozincarde despre so­cialism, îi era uşor să le dea? În realitate, în viaţă adică, după apariţia romanului Bietul Ioanide, G. Călinescu a fost scos cu brutalitate de la catedra sa de profesor, unde lăsa amintiri şi regrete de neşters gene­raţiilor de studenţi prin improvizaţiile sale geniale şi talentul său oratoric atît de rar la un gînditor de mare clasă.

Mulţi nu cred că trebuiesc judecate astfel erorile sau scăderile unei mari personalităţi şi că trebuiesc tre­cute în mod decent cu vederea, mai ales că toţi avem asemenea scăderi, şi rar meritul de a fi mari. 

E ade­vărat, dar din ce e formată atunci o conştiinţă ? Nu din totalitatea actelor şi gesturilor ei adevărate ? Puse în lumina adevărată a împrejurărilor în care s-au pro­dus, şi care îl pot absolvi dar şi apăsa ? 

Nu toţi marii scriitori sînt şi martiri ai unei cauze care adesea n-are nici o legătură cu lumea pentru care s-au născut ei s-o descrie sau s-o picteze."

Marin Preda 

Eugenia Miulescu, Peisaj de iarnă



Nopţile se lungesc
Peste statul de om
Şi străini de noi înşine
Începem să zărim
Din ce in ce mai puţin.

Azi mai puţin ca ieri,
Dar mai mult ca mâine.
Cenzurăm vorbele.

Lumina devine tabu
Începi s-o ascunzi
Între pleoapele grele
Te fereşti de vecini
Şi de prieteni.

Devine marfă de contrabandă
Şi te trezeşti
Dat la sabotaj
Pentru vina de-a fi păstrat
Lumina.

Eugenia Miulescu,Temporar prezent



Doar timpul l-am simţit
Trecind
Prin zilele mele
Bune şi rele.

A cioplit chipul
După chipul şi asemănarea


Dintâi
Şi a rostuit cuvântul
Din cărţile vechi
În puterea mea de îndreptare.

Cine mă ştie
Cine m-adie
Cine mă frânge
Cine mă plânge?

Timpul

Şi mă culege
La ceas de lege.

Ritual



Nu lovessc încă
Razele Lunii în geam,
Soarele aşteaptă porunci răbdător,
Nu a întârziat niciodată
Să le primească
Sau să le ducă la capăt.

Sunt emoţionat ca un prunc
De gura căruia
Se apropie sânul mamei lui calde.

Am mâncat cândva ciorbă
Din frunze firave de sfeclă,
Era secetă,
Eram slab ca o speranţă firavă,
Dar ţin minte gustul şi-acum
(Aşa s-or lăcomi, oare,
Drogaţii).

Eram fericit că nu e de linte
Şi nu-mi voi pierde dreptul
De întâiul născut.

Astăzi,
Acum-acum,
Când razele Cerului
Vor trece prin ceaţă,
Eu voi striga ca şi ieri:
Fie în veac slăvit
Numele tău
Cel sfânt,
Domnule.

Apoi voi arunca o privire
Copacilor salvaţi de la moarte
De un ţipăt disperat al poetei:
Nu smulgeţi rădăcina,
Lăsaţi-i să crească.

Nu rupeţi.

Noroc pictural




Azi noapte am găsit în grădină
Urechea lui Vincent van Gogh
N-a fost nevoie s-o spăl de sânge
Fiindcă de mult nu plângea.

Am încercat să văd de aude
Şi zăpada de pe munţi s-a topit,
Corbii zburau deasupra pădurii
Şi cătau adăpost peste lanuri.

Mi-am chemat iubita să vadă minunea,
Doar o clipă m-am depărtat de noroc,
La întoarcere câmpul era colorat
Soarele se oprise în loc să admire.

Lângă o tufă de brebenei
Îmi lăsase, prieten vechi, o scrisoare:
Era cu heroglife sau poate cabale
Despre cum se înclină o floare.

duminică, 25 noiembrie 2012

Povestea iederii



Trupul tău dintr-o vioară
Cine ţi l-o fi ales
De nu poat-să treac-o vară
Făr să nu vin la cules.

Mi-ai spus că mulţi încercară
Să te-atingă doar o dată
Sau spre ziuă sau spre seară
Şi le-ai zis c-au limba lată.

Te-am crezut, fiindc-am văzut
Cum îşi suceau venele
Să le treacă de urât
Că-i prind bâţăielile.

Dar acum că suntem singuri
Şi muşcăm acelaşi măr
Fără să ne-aducem linguri
Cere-mi pârleazul să-l săr.

Şi-aş putea să-ţi spun mai clar
După ce pierdem poteca
Reflectându-ne-n cleştar
De ce Nero nu-i Seneca.

Râzi şi nici în glumă încă
Nu încerci vreo minciunea
Zici că păream a fi stâncă
Iar te-ai căţărat pe ea.

Dacă tot eşti ca lipită
Din zori până-n asfinţit,
Te voi strânge ca pe-o chită
Şi-om cânta duel sfinţit.


Eşti la fereastră



Eşti la fereastră, te simt,
Nu e nevoie nici să te văd
Aşa cum simt râuri în cer
Fără să merg la izvod.

Şi în cana din care beau
Apă sau altă ricoare
Mişună fericit principiul
Tău cu este şi are.

Pot trece peste cap vijelii
Şi haite de demoni bălţaţi
Pe cai negrii sau doar cenuşii
Eu nu mi-i voi lua aliaţi.

Aliat m-ai luat tu, stăpâne,
Înainte de-a fi boţul de carne
Nici nu mă ridiasem pe tălpi
Şi m-ai aşezat pe cărare.

Când am căzut, mâma mi-ai dat
Şi m-ai mâmgâiat ca tata pe frunte,
Ca mama zâmbind m-ai certa
Şi m-ai trecut peste punte.

Şi de ce m-aş teme acum
Când valul n-ajunge la gleznă
Şi ştiu că o singură rază de-a ta
Scoate universul din beznă.





Modificarea zâmbetului



(Pentru Garofina)

Păstrează surâsul, copilo,
Poate nici nu-i al meu, ci al toamnei,
Nu te gândi la doamna în negru
Că nu are loc la mine-n bordei.

Din tu şi căţea n-am s-o scot,
Văzând cum şi-a părăsit puii
Şi cum se-nhăitează cu dracii
Alegând dintre fiinţe doar şuii.

Nu de tristeţe e vorba
În ochii învăţaţi cu verdeaţa,
E un semnal că se ivesc zorii
Şi curând se va ridica ceaţa.

Oricum e născută a fi trecătoare
Şi se descoperă la ceasul de tihnă:
Când nu mai sunt speranţe în noapte
Apare după deal o lumina.

E eternă, de la facerea lumii,
S-a zis să fie şi astfel a fost
De atunci sub năframa lucie
Îşi găsesc muritorii-adăpost.

Şi vor renaşte cum Lazăr afara
A ieşit după o scurtă chemare,
Undeva, peste nori se refac temelii
Peste tot ce-a-nsemnat zile-amare.


sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Pe la Psalmul 23



Ce bine-i, Domnule, că nu-s păstor
Şi nu trebuie să umblu după hrană,
Şi nici meşter de case nu sunt
Ca să zidesc vreo credincioasă Ană.

Ai păstrat pentru tine, şi bine-ai făcut,
Dreptul de-a mă paşte în bogate livezi
De-atunci totul curge ca râul
Şi mi s-au colorat privirile verzi.

Chiar de o iau peste brazde şi şanţuri
Şi-mi alunecă un picior sau chiar două
Când privesc înapoi netezeşti totul
Şi în loc de cenuşă văd rouă.

Şi chiar de-aş auzi vreun strigăt de-al morţii
Vrăjitoarea ce-i sperie pe cei laşi
Eu ştiu că te găseşti chiar alături
Şi în nici-un chip nu pleci sau mă laşi.

De la tine mustrarea e ca pentru-un copil
Mă cerţi ca să-ţi cer mai mult har.
Ce masă întinsă mi-ai pregătit, Domnule,
Şi ce soiuri de viaţă mi-ai pus în pahar.

Când îmi e dor să te văd, şi îmi este,
Caut spre Sionul cetăţilor tale:
Ce castele de aur şi platini m-aşteaptă
Trebuie doar să le iau şi să cânt osanale.

Roata olarului



Când încep să te doară oasele,
Şi-o ia care încolo, ca-n iarnă cârlanii,
(Că nu le mai faci faţă să le înmoi genunchii),
Priveşte cum înfloresc migdalii.

Poţi să-i înlocuieşti cu flori de salcâm,
Cu beteala din amarele frunze de nuci,
Sau poţi să-ţi desfunzi urechile
Şi să numeri refrene de cuci.

Când respiri anevoie şi fără ritm
Şi crezi că te-au prins păcatele
Din urmă sau au luat-o-înainte,
Nu fi trist, doar nu mai fă altele.

Ţi se pare că ridurile pe chip
Ar fi mai dese decât frunza şi iarba
E o constatre corectă,
Dar vezi de ţi-ai terminat treaba.

Nu mai lungesc vorba, copile,
(Ştii că am fost meşter în limbajul oral)
Reţeta e simplă, la îndemâna oricui:
Mergi să te repare Sfântul Olar.




Rugă pe stil vechi



Domnule, mama-i bătrână
Şi nu mă poate duce la râu
Ea nici nu mai poate pricepe
De ce am crescut şi nu mă cară în braţe.

Tata mi-a tămâiat fruntea,
Cu vorbe frumos mirositoare
(Silabele curgeau în valuri,
Vocale se ridicau înspre cer).

Era un fel de cor îngeresc,
Mânuitorul plutea ca  un fulg,
Îngerii Domnului încălzeau universul
Iar demonii pieriseră-n gropi.

Arhanghel al veştilor bune,
Mihail zâmbea ca un prunc,
Nu mai avea cute pe frunte
Şi gene de om nu mai picurau sare.

Domnule, părinţii s-au dus la ai lor,
Cuminţi aşezaţi printre flori fără rod,
Pe mine du-mă la râu
Şi salvează-mă din coşul de trestii.

N-am nici-o grabă, fireşte,
Pot cânta mai departe
Osana, osana, Fiul lui David,
Ştiu că-ţi respecţi orcând şi oricum spusa
Că vei veni să ridici întristarea.





vineri, 23 noiembrie 2012

Printre crengi, printre coline



I-am spus vântului
Că nu ştiu unde se-ascunde
Şi nici legea
Strecurării printre frunzele
Lovite de brumă.

Nici iarba nu mi-a povestit
Misterul încolţirii an de an
Şi cum se face înmulţirea
Prin tăierea nevinovatei coase.

Cântece a încercat să mă-nveţe,
Vântul de primăvară,
Vânt mâncător de zăpezi,
Dar îl loc să le notez în palmă
Le-am fredonat
De îndată ce răsăreau ghioceii.

Cel din toamna uscată
Îmi trimite scrisori
Cu plic desăcut.
Analfabet înăscut
Le trimit neatinse
La căsuţa poştală
A uitării.

Unde eşti, vânt-copil,
Vânt-bătrân,
Vânt uscat.

Opreşte-te !
Abia am ieşit la arat.