Zicea Creola să-mi
scot pălăria
Și să mă așez pe
scaun comod,
Eu mă jenam să
nu-mi vadă chelia
Și să nu simtă în
voce un nod.
A început o lecție
despre Goethe
Care a scris nu
știu ce tragedie
Că era în vârstă,
dar tot la fete
Se gândea-n zori,
dar și la chindie.
N-aveam habar unde
vrea să ajungă
Și de ce face cu
mâna atâta ocol,
Oricum știam că e o
cale lungă
De la a sta drept
pân-la paralela cu sol.
Și mă pomenesc că
privește în sus,
Cerul se învârtea ca
un spârnel
Nu mai știam nimic
de est sau apus
Aveam impresia că-s
deștept și chiar bel.
Stai, am șoptit,
cum se vorbește seara
Când iubita vrea
s-o ciupi de ureche,
Unde e flacără,
îndată apare și ceara,
Unul din noi va zace de streche.
Iar ea,
prefăcându-se că e surdă,
Tot mișca din gene
și conjuga verbe
Bâjbâia ceva cu ia
și cu dă,
Și se tăvălea prin
iarba cea verde.
Bine, i-am zis,
ești cam nebună azi,
Și abia te mai ții
pe picioare,
Eu îmi vând
sufletul să nu cazi.
Și ia: dăruiește
tot, că nu doare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu