Politica și literatura

Regimurile politice au, de asemenea, o influenţă importantă asupra scriitorului şi literaturii pe care acesta o profesează. Ele sunt un dat, ca o binecuvântare sau ca un blestem, dacă sunt şi lungi, influenţa lor este determinantă, căci este posibil ca un artist să prindă două regimuri şi să-i …ajungă pentru toată viaţa. Sunt scriitori care, practic, nu-şi mai pot reveni după o asemenea schimbare de regim. Şi vina nu este a lor. S-au pregătit pentru un anume stil de viaţă, au o anume educaţie, un gust literar, ca apoi viaţa să le demonstreze că nu e nevoie de ei.

Este cazul multor generaţii de la noi, căci, cu cât este mai tânăr un stat, cu cât este mai fragilă democraţia, cu atât mai mare este pericolul schimbărilor, iar capriciu sorţii este la el acasă. Imediat după cel de al doilea război mondial, literatura româna va consemna o pierdere generală de valori, scriitori numiţi corect de Eugen Simion (dacă nu ne înşelăm ) “Generaţia pierdută”. Din această generaţie fac parte, printre alţii, Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru, Radu Stanca, Ion Caraion, Stefan Augustin Doinaş (ultimii doi îşi vor mai reveni peste zeci de ani). Lor li se pot adăuga Gh. Mărgărit, Adrian Marino, George Ivaşcu (critici şi istorici literari).

Societatea influenţează scrisul autorului şi datorită existenţei cenzurii. Chiar dacă uneori reuşeşte să se strecoare printre furcile ei caudine , scriitorul va fi obligat să scrie mereu cu găndul la ochiul vigilent al cenzorului. Povestea,din păcate, nu este inventată de comunismul ultimului veac. Ea s-a manifestat de-a lungul secolelor, când păstorită de biserică (catolică sau nu), când controlată de regi.

Regimurile totalitare îl obligă pe literat să favorizeze chiar anumite genuri. S-a observat, de pildă, că genul bulevardier este efectul cenzurii lui Napoleon al III – lea, aşa cum tot regimurile totalitare au favorizat dragostea, sexualitatea, frivolitatea, cu alte cuvinte, orice, dar nu amnestec în treburile curţii sau ale politicii statale. E drept că şi scriitori nu doar s-au adaptat, ci au învăţat să trişeze, dar asta cu altă ocazie, sperăm. Până atunci o singură strofă scrisă de Tudor Arghezi în anul 1962: 

Cutare, zici, că-odată, dimineaţa,
A scris ceva de şi-a jucat şi viaţa.
Îmi ceri acum, la bine, un răspuns.
Aveam şi eu un manuscris ascuns.