Nici un alt domeniu al artei nu este, se pare, atât de legat de realitate cum este romanul, chiar dacă ne-am aştepta, de pildă, ca sculptura să-şi revendice acest rol prioritar, tocmai datorită concreteţei materialului folosi şi chiar spaţiilor ei tridimensionale. Romanul este genul cel mai capabil să creeze, dacă nu realitate, în mod sigur iluzia realităţii. Puterea de transmisie a iluziei, convingerea că vezi lumea cu care iei contact prin lectură nu au fost minimalizate nici cel puţin de extinderea televiziunii care a pretins că aduce realitatea în casă, deşi într-un sens, dar numai într-un sens, o face. Ne place să credem însă că mai mult decât printr-un pliant turistic, mai mult decât printr-un reportaj TV , Rusia poate fi cunoscută din romanele lui Dostoievski sau Tolstoi. Aş putea afirma chiar că , în timp ce urmăresc un documentar de televiziune din spaţiul rusesc, conştient sau nu, caut săniile lui Esenin, cel care a zis : ‘’O , voi sănii, sănii / Şi voi cai, voi cai / Demonul v-a scormonit, mişelul / Peste stepa-ntinsă cu alai / Răde pân – la lacrimi clopoţelul !’’
Nu putem face însă abstracţie de realitate doar fiindcă ne plac cărţile. Cărţile ne redau lumea, dar de cele mai multe ori, o lume falsă. Din când în când, observă Michel Butor, realitatea se revoltă împotriva cărţilor, fie prin ceea ce vedem ,fie prin cuvinte, fie chiar prin intermediul altor cărţi, ‘’ lumea dinafară ne cheamă şi ne dă senzaţia că suntem claustraţi, biblioteca devine un donjon’’.[6] Opera nu este doar cartea pe care o ţine în mână cititorul, opera este şi ceea ce înţelege cititorul, este şi ceea ce a sugerat criticul în prefaţă, este ce şi-a amintit cititorul în timpul lecturii . Opera, cu precădere romanul, dar este valabilă afirmaţia şi în alte teritorii artistice, de la poezie până la balet, este şi ceea ce ‘’rescrie’’ beneficiarul, cititorul sau privitorul.
Din această pricină, mulţi oameni sunt tentaţi să se creadă artişti, şi mult mai mulţi chiar romancieri, românul dacă n-ar fi ‘‘intoxicat de afirmaţia lui Alecsandri , inoculată de şcoala elementară , anume că ‘’ românul s-a născut poet’’ , ar declara cu uşurinţă că e romancier, plecând de la convingerea, până la un punct adevărată, că viaţa lui este un roman. Convingere care trebuie demonstrată într-un mod foarte simplu : romanul acela trebuie scris ! Nu sunt puţini cei care încearcă. Ceea ce deosebeşte un romancier de un neromancier nu este experienţa de viaţă, nu este talentul, nu sunt cultura sau inteligenţa, ci capacitatea doar a unuia dintre ei de a duce la bun sfârşit romanul început. Parcă ne vin în minte cuvintele lui David Işaiescu, un romancier în versuri, cunoscut în cronici cu numele David, fiul lui Işai, sau David Psalmistul, sau David Împăratul – cel mai uşor, de reţinut sub un singur nume , David, favoarea pe care o primesc doar marii creatori, ceilalţi au nevoie şi de nume şi de prenume şi de câte o operă pusă alături, ca să poată fi identificaţi , dar nouă cuvintele Psalmistului ne vin în minte ‘’omul pe care-l iubeşte Dumnezeu orice lucru începe duce la bun sfârşit ‘’.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu