Era un copil
cuminte
Și părul bucălat
I-a intrat multă
vreme în ochi
Deși putea să-l
tundă,
Dar el prefera s-o
vadă pe mama lui
Ca printre
grătarele de la fereastra
Unei pușcării.
Ar fi lăsat-o chiar
în Grădina
Edenului, mai puțin
în Cișmigiu,
Numai să nu se uite
bărbații după ea.
Un prieten l-a luat
deoparte
Pe vremea când
ajunsese om în toată firea
(Vorba vine, că
poeții sunt copii până mor,
Iar moartea
tocmai de-aici le se trage
Că nu vor să
bătrânească)
Și i-a zis, așa, de
la om la om,
Măi, bătrâne, nu e
normal
Să fii supărat pe
mama ta ca s-a recăsătosit
După ce ți-a murit
tatăl,
Era tânără și
trebuia să-ți ofere un cămin.
Când ai un copil, a zis poetul,
Pe care îl cheamă
Charles Baudelaire,
Nu-ți mai trebuie
nimic.
Partea frumoasă e
Că el avea
dreptate,
Mi se pare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu