Făcea parte din stirpea aleasă a celor ce gândesc cu
propria lor minte, după o îndelungă chibzuinţă şi, dacă ar fi avut o altă
profesie, (ceea ce în mod sigur era cu neputinţă) ar fi fost, poate, judecător.
Un judecător ce dă sentinţa doar pe hârtie, fără să fie capabil să ceară şi
executarea ei, un judecător interesat mai mult de cuvântul apărătorului decât
de cel care ar fi reprezentat procuratură.
Nu ţin bine minte anul, şi cu atât mai puţin luna sau
ziua, când l-am văzut prima dată, dar ştiu că m-a surprins înălţimea lui. Mi se
părea înalt, deşi vedeam bine că nu este, nu mă privea de sus. Şedea drept,
sigur pe el, vorbea rar, privindu-te în ochi şi dincolo de tine, şi ceea ce
speria cel mai mult era gândul că te vede nu pe tine, ci ceea ce ai fi putut
avea urât în tine.
Mai târziu, am avut norocul să-1 întâlnesc de mai
multe ori, să stăm de vorbă, şi, ceea ce n-aş fi îndrăznit să sper niciodată,
să fiu printre cei pe care-i considera apropiaţii lui. Apoi s-a întâmplat ceea
ce n-aş fi crezut că se va întâmpla vreodată, oricum eu nu gândisem niciodată
la asta, vreau să spun că nu m-am închipuit niciodată trăind fără să ştiu că
trăieşte şi el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu