Pagini

sâmbătă, 19 mai 2012

Chiar şi peşte cumpărau greculi de la geto-daci, dar le vindeau produse finite...


Grecii cumpărau de la geti grâu, miere, şi ceară, piei şi blănuri, peşte şi sclavi şi vindeau produse finite - obiecte de po­doabă, ceramică, ţesături fine, untdelemn şi vin grecesc. “In afară de lunca Dunarii, s-au găsit în plin teritoriu dacic, la Criăsani, la Cetăţeni, la Baia de Fier (Polovraci) şi chiar în munţii Făgăraşului, la Stoeneşti, apoi în Moldova la Poiana, lângă Siret, şi la Lunca Ciurei (Iaşi) amfore mari greceşti din Thassos, din Rhodos şi din Cnidos care serviseră probabil la transportul vinului şi untdelemnului.”[1] S-au găsit de asemenea fragmente de vase deliene, cu ornamente în relief, precum şi fragmente din vasele elegante, cu desenuri negre pe fond roşu-ca­rămiziu care au făcut vestită această arta greacă pretutindeni.
Viaţa nu era însă doar o tocmeală de preţuri. Uneori, coloniştii de pe ţărmul Mării Negre, în loc să facă negoţ, tre­buiau să se războiască. Se luptau cu băştinaşii şi cu invadatorii din Nord sau din Est. Spre a fi feriţi de atacuri, cetăţile încheiau adesea înţelegeri cu regele get sau scit care, în schimbul unei anumite sume, le garanta liniştea.[2]
Cum erau fiinţele de pe aici animalele  şi oamenii – ne spune Aristotel (384 —322 î.e.n.): „Au păr drept (vietăţile) cu umiditate multă, căci la acestea lichidul curge, nu picură. Din această cauză, sciţii din Pont şi tracii au păr drept, căci atât ei înşişi, cât şi aerul care-i înconjoară sunt umezi" (Naşterea animalelor, V, 3).
Pe Aristotel, în cele de mai sus, nu-l putem crede pe de-a-ntrgul fiindcă nu trecuse pe aici, scria din auzite, cum s-ar spune, şi, în plus, era interesat de întregul lumii, nu se pierdea în amănunte. Iar nefericitul Ovidiu nu scria penstru viitorii cercetători ca noi, ci pentru prietenii lui de la Roma. Poate chiar pentru urechile împăratul Augustus, care-l exilase şi de la care aştepta îndurare şi  aducerea lui acasă din lume barbară. Exilatul – oricare - e sensibil şi nu se bucură de ce vede într-o ţară în care a fost aruncat fără să-l întrebe cineva dacă-i place. În plus, Ovidiu avea toate motivele să nu-i placă spaţiul şi clima noului (şi veşnicului, cum se va dovedi) domiciliu forţat: trăise toată viaţa în Sud, sub Soarele odihnitor al Cetăţii eterne, iar picioarele lui nu simţiseră până atunci pământul îngheţat, erau obişnuite să calce doar dalele de marmoră ale palatelor imperiale. Aici, la Tomis, dalele de marmoră sunt de gheaţă:„Cînd însă trista iarnă îşi arată hâda ei faţă/şi pămîntul s-a făcut alb de gerul ca marmura,/cînd se dezlănţuie Boreas (Crivăţul — n.n.) şi se aşterne zăpada sub Ursă ;/populaţiile acestea par strivite de axa polului care tremură.(Tristia (Tristele) şi Epistolae ex Ponto (Scrisori din Pont).


[1] Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. I., Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1075, p. 34.
[2] Idem, p. 35.

Niciun comentariu: