Pagini

miercuri, 23 mai 2012

După august 1944 se întorc intelectualii la Clujul românesc...


La Cluj, după eliberarea Ardealului în 1944, se reîntorc Lucian Blaga, Emil Isac, Ion Agârbiceanu, Victor Papilian şi pun insistent problema apariţiei unei reviste culturale a românilor ardeleni. Până atunci scriitorii Clujului se grupează în două cenacluri literare (unul condus de poetul Ioanichie Olteanu,  pe lângă „Lupta Ardealului”), celălalt înfiinţat pe lângă „Tribuna nouă” (condus de Raul Şerban). Activau la ambele A. E. Baconsky, Aurel Rău, Victor Felea, Mircea Zaciu, Ion Brad, Al. Andriţoiu, Aurel Gurghianu, Dumitru Mircea, George Munteanu ş.a. Un succes al poeţilor clujeni va fi anul 1948, când  apare suplimentul literar al ziarului „Lupta Ardealului”. Suplimentul, bucurându-se de succes în rândul oamenilor de cultură şi al scriitorilor, în decembrie 1949 partidul va accepta să vadă „lumina tiparului” primul număr al „Almanahului literar”, redactor şef fiind Miron Radu Paraschivescu, pe atunci om de încredere al partidului, dar şi poet nonconformist.
            Pentru istoricul literar de astăzi este limpede că apariţia celor două reviste clujene ale deceniului al şaselea („Almanahul literar” şi urmaşa lui, revista „Steaua”) sunt rezultatul afirmării unei conştiinţe estetice autentice, pe cât posibil sfidătoare la adresa sistemului. Nu sunt posibile, desigur, contestaţiile publice la adresa ideologiei, poate nici nu se doresc, dar nici nu se sărută mâna stăpânului care loveşte. Se încearcă abordări originale, evitarea comenzilor sociale. Pare a avea loc un fel de înţelegere tacită între autori şi puterea politică de genul: scriem pentru voi, aşa cum ne cereţi, dar ne lăsaţi să scriem şi pentru noi, aşa cum nu vă este pe plac. Miza artiştilor era minimă, dar semnificativă: păstrarea limbajului poetic, scoaterea lui de sub cenuşa lozincii de partid. Cornel Regman îşi va am aminti: „ Într-o epocă în care formulele cele mai facile, mai la îndemână aveau drum deschis în literatură, iar fraza  de ziar invadase literalmente stilul criticii, M. R. Paraschivescu se străduia, în perimetrul său de acţiune, să ţină piept tendinţelor de a impune literaturii o limbă calchiată, şablonardă, plină de poncife de import. Mai ales că abuzul pătrunsese şi în redacţie, erau şi aici oameni grăbiţi, doritori să prindă trenul gloriei, să-şi pună în valoare mâncărimea de limbă literară”.[1]


[1] Apud Diana Câmpan, Literatura realismului socialist şi iniţiativele grupului „Steaua”.

Niciun comentariu: