Cum se chema,
iubito,
Portul acela
Pe care pornisem
(Era port sau doar
țărm,
Nu-mi amintesc
decât silabele
Duioase
Ca o chemare la
liturghie
Dintr-o mânăstirea
Și ea uitată).
Nu, nu încerca
să-ți amintești,
Acum știu bine că
era seară
Și ne rătăcisem
printre poteci,
Pădurea ne înghițea
ca un balaur,
Tăcerea era grea ca
păcatul părinților.
Voiai să ne oprim
Și să trecem direct
în cer
Fără sa mai facem
vreun pas,
Rugăciunea urma să
fie cheia
Sau parola spre
rai.
Ce inspirată ai
fost,
Nemuritoareo!
Îți simt și acum
Tremurul mâinii:
Într-o clipă mi s-a
luminat mintea
Ca noaptea care
fuge din calea
Scânteii de
cremene.
Nu plecasem spre
niciun port,
Nu eram în largul
niciunui ocean.
Fiecare se rătăcise
pe cont propriu.
Tu erai țărmul,
Eu eram marea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu