”Dinspre costişa mitropoliei, cobora îngândurat Vodă Constantin
Brâncoveanu, Doamna Măria şi coconii: cei patru fii. Când să intre pe poarta
palatului, portiţa de care am povestit, un cocoş negru speriat zbură jos şi se
aşeză pe umărul domnitorului. Doamna Măria, prudentă şi atot ştiutoare, văzu
în faptul acesta semnul unei nenorociri şi rugă Măritul Domn să plece la
Târgovişte, cetate oricum mai ferită, mai aproape de graniţă. Dar Vodă
Brâncoveanu, îndeobşte ascultător la sfaturile Doamnei, nesocoti povaţa . . .
Trei zile în urmă, Miercuri dimineaţa, Miercurea din
săptămâna patimilor, Brâncoveanu era la curte, în sala mare a spătăriei, la
sfat cu boierii, când fu anunţat că pe podul Beilâcului — calea lui Vodă Şerban
— „imbrohorul" (trimisul padişahului) înaintează cu alai mare spre Curtea
Domnească.
In tăcerea de ghiaţă a asistenţei, sub ochii măriţi de
nelinişte ai lui Brâncoveanu, încet, tacticos, imbrohorul rosti:
- „Din voinţa şi puterea fără de margini a lui Allah
şi a Padişahului, eşti mazâl!" Şi în aceiaşi clipă, ca o bjufniţă neagră,
o năframă cenuşie se abătu pe umărul nefericitului domn, apoi cu un gest brutal
imbrohorul îl împinse de pe jâlţul, domnesc . . .
Cuprins de groază, pradă unei cumplite frământări,
Brâncoveanu strigă: „Boierilor, nu mă lăsaţii"
Tăcerea celor de faţă, privirile piezişe, îl făcură să
înţeleagă; plecă capul şi în acea clipă Brâncoveanu pricepu zădărnicia
zădărniciilor, înţelese târziu, dar înţelese totuşi că totul e zădărnicie ...”
dr. I. Weinberg
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu