Primitivii primitori şi Pitagora sufletistul

          Spre deosebire de oamenii de Neanderthal care nu depăşeau vârste de 40 de ani, oamenii de Cro-Magnon atingeau 60 de ani. Aceşti 20 de ani în plus au jucat un rol important în dezvoltarea lor. Noi,  fiind obisnuiţi să obţinem informaţii din paginile scrise sau de la televizor,  nu putem înţelege cât de important era unul sau doi bătrâni în societatea preliterată. Fireşte, inovaţiile au apărut în anumite perioade de timp: lănciile au apărut înaintea harpoanelor, podoabele şi pandantivele au apărut înaintea desenelor rupestre.  Printre “africanii”, ”ucrainienii” şi “francezii” din era glaciară târzie, doar “africanii” confecţionau podoabe din coji de ouă de struţ,  doar “ucrainienii” construiau case din oase de mamut şi doar “francezii” desenau rinoceri pe pereţii peşterilor. [1]

Nu avem mărturii despre ce credeau primele generaţii despre pământ în întregul său. Mai târziu însă, odată cu dezvoltarea navigaţiei, şi-au pus întrebarea unde vor ajunge, ce formă are şi care este locul lui în Univers. Pitagora, care a trăit între anii 582-500 î.d.H., precum şi contemporanii lui greci, ştiau însă suficient de multe despre cer şi pământ.

Diogene Laertius, care a trăit în secolul al III-lea ne prezintă concepţia lui Pitagora: „Soarele, luna şi celelalte astre sunt zei, căci în ele predomină căldura şi căldura e cauza vieţii. Luna e lu­minată de soare. Oamenii sînt înrudiţi cu zeii, în măsura în care omul participă la căldură; de aceea, zeii se gîndesc la oameni. Destinul este cauza lucrurilor, atît în întregimea lor cît şi în parte. Raza soarelui pătrunde prin „eter", care este rece şi dens - căci ei numesc aerul „eter rece", iar marea şi umezeala „eter dens" - şi această rază co­boară pînă în adîncuri şi astfel dă viaţă tuturor lucrurilor.”[2] Grecii nu confundau lucrurile materiale cu cele ale spiritului. „Su­fletul este un lucru diferit de viaţă, credea Pitagora, e nemuritor deoarece e desprins din ceva, de asemenea nemuritor. Fiinţele vii se nasc una din alta prin sămânţă. Naştere spontană, din pămînt, nu există.[3] Cel mai de seamă lucru în viaţa umană este arta de a în­drepta sufletul spre bine sau spre rău. Fericiţi sînt oamenii cînd posedă un suflet bun, dar acesta nu stă niciodată în reapaus,  nu păstrează mereu acelaşi curs.[4] Ne interesează ce credea Pitagora, fiindcă tot Laertius ne spune că acesta avea un sclav, Zamolxis, care ulterior a fost adorat de geţi. Herodot ştia despre această adorare a geţilor, adăugând că aceştia  consideră că zeul lor, Zamolxis, ar fi chiar Cronos. Cele de mai sus nu sunt decât un argument, din miile de mărturii care există, în favoarea legăturilor existente - încă înainte de era noastră şi venirea romanilor - dinte daci şi greci. Termenul comunitate începe să se impună odată cu celebra lucrare a lui Ferdinand Tonnies, Comunitate şi societate. În accepţiunea gânditorului german, depozi­tara spiritului comunitar putea fi doar comunitate, realitate socială considerată apanajul exclusiv al spaţiilor caracterizate de fenomene şi practici specifice ruralului tradiţional. Societatea -creaţie a mediului urban de tip modern - ar fi fost un construct cu finalitate strict instru­mentală, lipsit de consistenţa relaţiilor de tip comunitar.”[5]

---

[1] Jared Diamond,  „The Great Leap Forward”,  in  Anthropology.  Contemorary Perspectives,  Needham Heights,  Allyn Bacon,  2001,  p. 26.

[2] Diogenes Laertios, Despre vieţile   şi  doctrinele   filozofilor. Traducere din limba greacă de C. I. Balmuş, Bucureşti, Editura Academiei, 1963, p.402.

[3] Diogenes Laertios, Despre vieţile   şi  doctrinele   filozofilor. Traducere din limba greacă de C. I. Balmuş, Bucureşti, Editura Academiei, 1963, p. 403.

[4] Ibidem.

[5] Tudor Pitulac, „Comunitate”, in Cătălin Zamfir, Simona Stănescu (coordonatori), Enciclopedia dezvoltării sociale, [Iasi],  Editura Polirom, 2007, p.117.