Pagini

miercuri, 23 mai 2012

Ce nu i-am spus lui Ioanid


Nu i-am spus niciodată lui Ioanid, în foarte puținele noastre intersectări, ce cred despre poezia lui, dar i-am sugerat că tăcerile și privirile plecate îmi sugerează maxime de adâncă meditație. L-am găzduit o dată în locuința mea bucureșteană. M-a întrebat, în fraze lunci și destul de împiedicate, de ce este lumea așa cum este. Nu aveam căderea să-i răspund, și chiar îl bănuiam că știe, întrucât asta făcea: scria poezie bună despre lumea nedeslușită din jur și despre lumea, când rarefiată când prea oxigenată, a poeziei. Dar el știa că pentru poeți există o alta. A plecat spre casă înainte de-a mă trezi eu. Mi-a lăsat o scrisoare în care-mi cerea scuze că n-a putut să-mi spună tot ce simte. I-am răspuns că l-am auzit.
Definitiv, profilul lui de efigie romană s-a aplecat spre pământ în primăvara lui 1996. An în care poeții n-au fost jeliți. Ca și anii care au venit după aceea. Noroc cu ploile cerului care ne aduc aminte că aripile poeților nu se opresc din zbor.


Niciun comentariu: