Nu i-am spus niciodată lui Ioanid,
în foarte puținele noastre intersectări, ce cred despre poezia lui, dar i-am
sugerat că tăcerile și privirile plecate îmi sugerează maxime de adâncă
meditație. L-am găzduit o dată în locuința mea bucureșteană. M-a întrebat, în
fraze lunci și destul de împiedicate, de ce este lumea așa cum este. Nu aveam
căderea să-i răspund, și chiar îl bănuiam că știe, întrucât asta făcea: scria
poezie bună despre lumea nedeslușită din jur și despre lumea, când rarefiată
când prea oxigenată, a poeziei. Dar el știa că pentru poeți există o alta. A
plecat spre casă înainte de-a mă trezi eu. Mi-a lăsat o scrisoare în care-mi
cerea scuze că n-a putut să-mi spună tot ce simte. I-am răspuns că l-am auzit.
Definitiv, profilul lui de efigie
romană s-a aplecat spre pământ în primăvara lui 1996. An în care poeții n-au
fost jeliți. Ca și anii care au venit după aceea. Noroc cu ploile cerului care ne
aduc aminte că aripile poeților nu se opresc din zbor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu