Etica jurnalistică a străbătut un drum dificil, situat
undeva la graniţa dintre teorie şi practică. Ocazional, anumite cărţi de
specialitate includ şi un capitol despre etică, fără a-1 integra în contextul
problemelor care decurg de aici în viaţa de zi cu zi a presei. Rapiditatea cu
care se succedă evenimentele forţează jurnalistul să ia decizii etice mai mult
din reflex decât după o îndelungă cumpănire, precum şoferii care ocolesc
gropile, conştienţi că explozia unui pneu i-ar putea trimite în sala de
judecată, pe de o parte, şi, pe de altă parte, ar stârni dezaprobarea publică.
Unele cărţi despre etica jurnalistică cuprind, în totalitate, doar studii de
caz, în lipsa unei baze teoretice. Şi, evident, altele sunt cărţi pe care le
respectăm şi din care învăţăm. Sperăm ca şi cea de faţă să fie la înălţimea
lor.
Două viziuni diferite sunt implicate în etica
presei şi, de aceea, îmbinarea celor două aspecte, teoria şi practica, devine
dificilă. în timp ce pentru studiul eticii este nevoie de deliberare,
distincţii atente şi dezbateri îndelungate, redacţia unui ziar are tendinţa de
a pune accent pe tenacitate şi pe abilitatea de a lua decizii rapide în
situaţiile de criză, ce apar zi de zi. în mod asemănător, specialiştii din
publicitate şi relaţii publice trebuie să fie competitivi şi întreprinzători,
iar scenariştii şi producătorii programelor de divertisment trebuie să
aprecieze scepticismul, independenţa şi pasiunea. în consecinţă, pentru ca
prelegerile de etică să îşi atingă scopul, capacitatea critică trebuie folosită
în acele situaţii în care procesele personale primează. Cu toate acestea,
managerii instituţiilor media apreciază oamenii de acţiune, pe aceia care obţin
rezultate remarcabile într-un mediu de lucru foarte stresant. Dacă etica
jurnalistică intenţionează să dobândească recunoaşterea generală, atunci
ruptura dintre practica jurnalistică de zi cu zi şi valorile etice trebuie
eliminată în mod creativ.[1]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu