David catre Iehova

Vino la întâlnire, Doamne,

fiindcă îmi arde

sufletul

de dorul Tău

şi mi se topesc venele de la mâini şi picioare

ca la un miel

care simte miros de altar.

Nu ţip, nu behăi, nu spun nimic,

ştii tu mai bine

ce mişcă în partea

stânga a trupului meu,

în partea dreaptă de cum priveşti tu.

Dar mai este, Doamne, stânga şi dreapta,

sus şi jos, negru şi alb,

păcat şi

curăţie

când vii Tu,

nu se luminează totul ca o capsula de bumbac în luna cuptorului,

nu ştergi tu murdăria, păcura, catranul, slinul, mâzga, lichidele seminale

când doar umbra ta trece prin preajma

(aici nu voi pune punct, nici semn de întrebare, nici mirare nu este, aici nu mai este nimic. Unde Tu eşti  totul s-a isprăvit, mântuitu-sa, înflorit-a, luminatu-s-a, înviindu-s-a , înălţându-sa, înTuintru-s-a).

Doamne, uită-te în fugă pe obrazul meu,

priveşte puţin mai sus,

între gene,

este o lacrima – lucrul cel mai de pret

pe care-l poate zămisli

trupul meu

de tine făcut

din pământ.

Dar lacrima asta nu din ţărână vine,

e pulberea de stea pe care ai lăsat-o înadins să m-adie.

Vino la întâlnire, Doamne,

pentru Tine am lacrima asta,

nu pentru pofte, nu pentru deşarte palate.

Palate. A venit tatăl meu la Ierusalim,

din golul Betlemului sărat

şi acest Isai pe care l-ai binecuvântat prin mine,

- ca Tu ştii sa binecuvântezi altfel decât oamenii,

orb şi cu simţuri tocite -

 şi n-a vazut nimic din palatele pe care mi

le-ai înălţat.

Şi nici nu mi- a pasat ca mă căuta fără culoare în orbite.

( o să i se deschidă odată ochii, mi-am zis).

Şi a venit mama

(în gând, căci e de mult cenuşă şi vânt

în cimitirul de pe uliţa Eternităţii)

şi n-am plâns, căci o vei învia tu odată

şi-o să se bucure

ce frumos şi deştept m-ai făcut.

Şi au venit fraţii mei morţi

şapte la numar,

pe care i-ai luat sa-mi faci loc

mie

(îmi vine sa scriu mie cu m mare, ca înfiindu-mă Tu, fiu de Dumnezeu m-ai făcut),

şi n-am plâns văzându-i mici şi prăpădiţi ca nişte guguştiuci părăsiţi la un ceas după

ieşirea din găoace.

Dar dacă nu vii Tu

la întâlnirea cu mine

plâng.

Deşi ştiu că vii, doar la gândul ca n-ai să vii îmi dă lacrima.

Şi Tu ştii, Doamne,

că nu sunt plângăcios.

Plâng acum ca să-ţi simt mâna

care vine să-mi şteargă păcatul.

Şi ca să vezi că nu sunt un fariseu

care face pe sfântul,

te şi întreb cu obrăznicie

ca într-un psalm pe care l-am scris mai dăunăzi,

dacă nu vii să-mi ştergi lacrima

am să mor,

şi ce mare scofala că moare

o piatră ca mine,

dar zi-mi la ureche,

cu glasul tău ca zefirul,

ceartă-mă daca vrei, dar spune-mi:
dacă nu-mi ştergi

cu mâna Ta lacrima

cine-Ti va mai săruta

rana din palmă

atât de ruşinat

cum o fac eu.

Dacă te supără întrebarea,

Doamne,

şterge şi întrebarea

o dată cu lacrima.

Dar Tu nu eşti om să te superi,

Tu eşti Dumnezeul lui Israel

şi ştii că şchioapăt

fiindcă m-am luptat cu Tine

şi m-ai atins sub coapsă,

că de m-ai fi atins mai sus

aş fi pierit

odată cu vechiul meu nume cel ce ţine de călcâi.

Cu mâna ta străpuns

de cui,

prinde-mă,

şi ai mila de mine,

Fiul lui David,

Iţi cer eu,

robul Tău,

 David.