Pagini

duminică, 20 mai 2012

Prezenţa orientalilor



Orientalii, îndeosebi la cei din Orientul Mij­lociu, au venit sau au ajuns în Dacia ca militari, negustori şi sclavi. Între ei, mai mult de o treime, erau originari din Palmira sau din oraşele care gravitau în jurul Palmirei.[1] O coincidenţă cronologică, peste meridiane, a unit soarta Daciei şi cea a Palmirei în timpul secolelor II şi III e.n. Palmira, efectiv integrată în Imperiu, a dat prima unitate auxiliară sub împăratul Traianus, a cunoscut o deosebită dezvoltare începînd cu Hadrianus şi a sfîrşit sub Aurelianus, cel care a pus capăt tendinţelor cen­trifuge ale ambiţioasei Zenobia şi în acelaşi timp epocii de prosperitate şi parţial însăşi existenţei Palmirei, acelaşi împărat care a retras administraţia şi armata din Dacia romană.
Aceşti colonişti avînd o educaţie greco-orientală şi romană, situaţi la fruntariile lumii romane, gravitînd între două imperii — roman şi part care, de-a lungul întregii lor existenţe, n-au reuşit să tranşeze definitiv eterna rivalitate în jurul Palmirei — posibil să fi căutat un loc mai liniştit, un climat mai propice, pămînturi sau mijloacele unei îmbogăţiri mai rapide. Orientalii pot fi consideraţi ca veniţi de bună voie sau sînt mai ales recrutaţi de autorităţile romane ? Au consi­derat ei locuirea în Dacia efemeră? Dacia putea să le ofere siguranţa şi prosperitatea ? În ce măsură au putut ei contribui la romanizarea Daciei?
La încercarea de a da un răspuns chestiunilor susmenţionate şi stabilirea unei cifre reale a ates­tărilor epigrafice a orientalilor poate contribui şi onomastica, studiată de Silviu Sanie.[2]


[1] Idem, p. 2o6.
[2] Silviu Sanie, Cultele orientale în Dacia romană, 1, Bucureşti,  Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, 1981, p. 2o7.

Niciun comentariu: