Orientalii, îndeosebi la cei din Orientul Mijlociu, au venit sau au ajuns în Dacia ca militari, negustori şi sclavi. Între ei, mai mult de o treime, erau originari din Palmira sau din oraşele care gravitau în jurul Palmirei.[1] O coincidenţă cronologică, peste meridiane, a unit soarta Daciei şi cea a Palmirei în timpul secolelor II şi III e.n. Palmira, efectiv integrată în Imperiu, a dat prima unitate auxiliară sub împăratul Traianus, a cunoscut o deosebită dezvoltare începînd cu Hadrianus şi a sfîrşit sub Aurelianus, cel care a pus capăt tendinţelor centrifuge ale ambiţioasei Zenobia şi în acelaşi timp epocii de prosperitate şi parţial însăşi existenţei Palmirei, acelaşi împărat care a retras administraţia şi armata din Dacia romană.
Aceşti
colonişti avînd o educaţie greco-orientală şi romană, situaţi la fruntariile
lumii romane, gravitînd între două imperii — roman şi part care, de-a lungul
întregii lor existenţe, n-au reuşit să tranşeze definitiv eterna rivalitate în
jurul Palmirei — posibil să fi căutat un loc mai liniştit, un climat mai
propice, pămînturi sau mijloacele unei îmbogăţiri mai rapide. Orientalii pot fi
consideraţi ca veniţi de bună voie sau sînt mai ales recrutaţi de autorităţile
romane ? Au considerat ei locuirea în Dacia efemeră? Dacia putea să le ofere
siguranţa şi prosperitatea ? În ce măsură au putut ei contribui la romanizarea
Daciei?
La încercarea
de a da un răspuns chestiunilor susmenţionate şi stabilirea unei cifre reale a
atestărilor epigrafice a orientalilor poate contribui şi onomastica, studiată
de Silviu Sanie.[2]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu