Că artistul nu-şi poate lua angajamentul că opera sa nu va da naştere la erori, e un lucru uşor de înţeles, deşi epocile dictatoriale i-au cerut această garanţie.
El nu poate răspunde nici cel puţin în faţa conştiinţei lui de urmările operei sale, chiar dacă am lua în seamă numai argumentul că fiecare cititor găseşte într-o carte ceea ce doreşte, lucru firesc până la un punct, fiindcă arta ne ajută să ne întâlnim cu noi.
La rândul său, criticul are o misie care se întinde şi ea pe mai multe nivele :
a. citeşte o carte pentru propria desfătare
b. este interesat de izvoarele operei
c. vrea să descopere compoziţia
d. este atras de stil
e. intenţionează să găsească argumente în favoarea unei teorii
f. caută un sumar al motivelor
g. doreşte să comunice şi altora ce a descoperit
h. include opera literară într-un sistem de valori culturale-moral-religioase ,etc.
Cu toate acestea, notează Rene Wellek şi Austin Warren, în Teoria literaturii, “oricât de utilă i-ar fi experienţa creaţiei literare, cercetătorul literar are o sarcină complet diferită. El trebuie să transpună experienţa literară în termeni intelectuali, s-o integreze într-un sistem coerent care trebuie să fie raţional, dacă vrea să aibă valoare de cunoaştere.” [1]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu