”Nu sîntem nici împotriva criticii dogmatice. Şi ea constituie pentru noi un document. Orice dogmatism, estetic, moral, politic, social, religios, este fie expresia unei sensibilităţi personale, fie a unei conştiinţe colective: orice decizie dogmatică asupra unei opere literare ne dezvăluie felul în care un individ sau un grup este mişcat de opera respectivă şi, cu precauţiile de rigoare, ea devine una din piesele de istorie a operei.
Cerem doar ca critica dogmatică, totdeauna parţială şi pasionată, înclinată să transforme propria-i credinţă nu numai într-un criteriu al adevărului faptelor, ci şi al realităţii însăşi, să nu se dea drept istorie şi să nu fie primită de public drept istorie.
Am dori ca înainte de a-i judeca pe Bossuet şi pe Voltaire în numele unei doctrine ori unei religii, să se depună efortul de a-i studia, fără nici un alt gînd în afara aceluia de a dobîndi o cunoaştere autentică cît mai bogată cu putinţă şi de a stabili un cît mai mare număr de corelaţii verificate. Idealul nostru este de a izbuti să-i construim astfel pe Bossuet şi Voltaire încît nici catolicul, nici anticlericalul să nu-i poată contesta, de a le oferi imagini pe care să le recunoască drept adevărate şi pe care, dacă vor, n-au decît să le împodobească apoi cu calificative sentimentale.”[1]
[1] Gustave Lanson, Încercări de metodă critică şi istorie literară, traducere de Marina Dimov, pregaţă de Paul Cornea, Bucureşti, Editura Univers, 1974
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu