Critica impresionistă

„Critica impresionistă este inatacabilă şi legitimă atîta vreme cît rămîne în cadrele definiţiei sale. Din păcate, nu rămîne niciodată. Omul care descrie ce anume se petrece în el atunci cînd citeşte o carte, mărginindu-se la exprimarea reacţiilor sale lăuntrice, procură istoriei literare o mărturie preţioasă, dintre acelea ce niciodată nu ne vor prisosi. Criticul se abţine însă cu greu să nu strecoare, printre impresiile sale, judecăţi istorice sau să nu prezinte propriile lui interpretări drept caracterul în-jsuşi al obiectului.

Rareori în stare pură, impresionismul este rareori absent ; el se deghizează în istorie şi în logică imperso­nale ; generează sisteme ce depăşesc ori deformează cunoaşterea.

Una dintre funcţiile principale ale metodei este de a detecta acel impresionism care se abate de la drumul său, ori care se ignoră pe sine, şi de a-1 alunga din lu­crările noastre. Acceptăm, în schimb, impresionismul autentic, măsură a reacţiei unui spirit în faţa unei cărţi : el ne slujeşte.”[1]

---

[1] Gustave Lanson, Încercări de metodă critică şi istorie literară, traducere de Marina Dimov, prefaţă de Paul Cornea, Bucureşti, Editura Univers, 1974