„Întâlnirile de la Yalta şi Potsdam au drept corolar conferinţa internaţională de la Paris, numită "de pace", care este de fapt una de pacificare. "Tratatul de pace" ratificat la 10 februarie 1947 este anticipat la 8 februarie de un comunicat al Puterilor Aliate care interzic învinşilor din război să formuleze obiecţii la textul tratatului parafat. La Conferinţă iau parte trei categorii de participanţi, delimitate prin funcţia decizională: membrii Consiliului miniştrilor de externe ai Marilor Puteri, reprezentanţii a 16 state membre ale Naţiunilor Unite şi aceia ai statelor pentru care trebuia întocmit tratatul. Ultima categorie include şi România: membrii acestei categorii sunt obligate să răspundă la orice întrebări formulate de cei din primele categorii de participanţi, n-au drept să ridice obiecţii, dar pot îndrăzni să face propuneri, anume ţin intermediul primelor categorii: structura conferinţei şi procedura aplicată în timpul dezbaterilor, se apropiau mai mult de acelea ale unui tribunal inchizitorial, decât de o reuniune care avea misiunea să pună bazele unei noi vieţi internaţionale, respectând libertatea şi drepturile popoarelor" (Mihai Mărculescu, Conferinţa dela Paris din 1946, Cuvântul Românesc, an 11, nr. 125, septembrie 1986). Destinul României este decis şi de un viciu birocratic formal, având drept responsabili pe autorii actului de la 23 august 1944: toate măsurile privind această ţară nu sunt determinate de data ieşirii din războiul alături de Germania, ci de 12 septembrie 1944, ziua în care, la orele 3.30, sovieticii s-au decis să semneze un armistiţiu cu România, armistiţiul a fost precedat de o capitulare laşă. În asemeni condiţii, învinsul nu poate pretinde respect din partea învingătorului. în loc de respect, cel mult ce se cuvine învinsului, este indulgenţa de a fi dus cu păhărelul. Că regele Mihai s-a predat fără să fi fost învins au recunoscut înşişi învingătorii. "(Constantin Rădulescu-Motru, Revizuiri şi adăugiri, 10.12.1945).
În sens util, se ţine seama şi de Acordul de la Casablanca din 24 ianuarie 1943, prin care Aliaţii antihitlerişti consideră România satelit german, tratabil ca termen în sistem, numai după capitularea necondiţionată a statului de satelizare. în funcţie de voinţa primelor categorii, România este declarată ţară învinsă şi nu aliată sau cobeligerantă; delegaţia română reclamă revizuirea condiţiei ei prin recunoaşterea zilei de 24 august ca dată de intrare a ţării în războiul antihitlerist, ceea ce ar echivala cu revizuirea clauzelor militare şi economice constând în mari despăgubiri de război de care va beneficia Uniunea Sovietică. Singurii participanţi care dau semne de amiciţie sunt francezii şi cehoslovacii; absurditatea dictatului condiţiei postbelice a ţării e relevabilă prin aceea că între statele categoriei a doua, care-i decid soarta, se află Australia, Africa de Sud şi India care, probabil că nici nu ştiu mai mult despre această ţară decât le-au comunicat dirijorii lor; în fine, se atribuie statut de cobeligerantă Italiei, stat fascist constituent al Axei, al cărui aparat militar a comis bestialităţi inimaginabile în Balcani, Libia şi mai ales Etiopia, unde au fost masacraţi circa 380000 oameni fără apărare. S-a găsit o consolare externă, pentru condiţia primită, prin alte absurdităţi revelate ulterior: Polonia, victima înţelegerilor criminale sovieto-germane şi cauză a declanşării războiului, mai bine plasată prin tratatul de pace, nu se va deosebi de România ca satelit sovietic.
Unica satisfacţie internă este decizia revenirii la frontiera cu Ungaria din 1 ianuarie 1938, modificată în favoarea vecinului României prin "Hotărârea de arbitraj" (Scbkdsspruch) de la Viena, din 30 august 1940, dar se refuză atestarea vreunei participări române la ostilităţile contra Ungariei rămasă aliată a Germaniei, Articolul 27 din Tratat obligă pe români să despăgubească pe toţi cetăţenii Aliaţilor lezaţi în ceea ce priveşte bunurile lor mobile şi imobile din ţară; bunuri deja confiscate de sovietici în perioada tratativelor de armistiţiu ca pradă de război şi, oricum, cedate anterior de aliaţii vestici în cadrul înţelegerilor din 9 octombrie 1944 de la Moscova şi prin cele de la Yalta şi Potsdam, unde învingătorii îşi împart şi unele bunuri ale învinşilor.
Anglo-americanii iau tezaurul german, cedând sovieticilor instalaţiile industriale şi bunurile de altă natură din estul Europei. Articolul 9 al Tratatului de pace atestă de altfel renunţarea vestică la ceea ce i-a aparţinut în Estul sovietizabil: revendicările vor fi formulate mai târziu, ca şantaj, atunci când românilor li se vor condiţiona relaţiile internaţionale normale şi unele bilaterale de compensaţii pentru vechi datorii antebelice şi de război. Practic, România va plăti Uniunii Sovietice şi aliaţilor datorii de 5-10 ori mai mari decât cele reale şi convenite iniţial. La 10 februarie 1947, cei patru delegaţi români la Conferinţa de pace semnează, după cum s-a cronometrat, în 90 secunde, un document de acceptare a criminalizării ţării lor în urma şi din cauza modului cum s-a sfârşit un nedorit al doilea război mondial.”
Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. I.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu