Miezul nopţii de noiemvrie
Tinde-o mantie de aur
Peste veselul oraş...
Pretutindenea văzduhul
Freamătă străpuns de patimi,
Şi-ntr-al vieţii neastîmpăr
Doar copacii mai sunt trişti.
Trec pe tainica alee,
Faietoanele de gală,
Trec parfumuri şi surisuri
Şi păcate multe trec.
Spre palatul ce-şi lumină
Sărbătoarea lui regală,
Ca un lung convoi de gluma F
ericiţii se strecor...
Părăsiţi rămîn în urmă
Şi cu trupul gol castanii,
în tăcerea care cade
Braţele-şi întind spre cer.
Liniştea se-ntoarce iarăşi
De pe cîmpuri în alee, .
De departe-abia se-ngînă
Lenea dulce-a unui vals.,.
Călător uitat cu gîndul
îmi răresc în cale pasul
Şi din plîns de frunze moarta
Vreau un cîntec'să desprind.
Dar deodat-apare-n goană
O trăsură-ntîrziată,
O vedenie grozavă.
Un neaşteptat drumeţ.
în poleiul alb al lunii
Îi văd patruzeci de rane —
Şi se mişcă plin de sînge
Fiorosul cap de mort.
El îmi zice : — Sunt Ardealul,
Cu credinţa-i de-un mileniu
Şi din tabăra nemţească
Am venit şi eu la bal...”
Octavian Goga
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu