Nedumeririle lui Moisi

Ce flăcări, Domnule, ce flăcări,

Cum nu se mai termina focul acela

Și cum nu ieșea fum,

De parcă el din sine ardea

Și în el exista ființa.

Ce toiag, Domnule,

Ce-și bătea joc de șerpii faraonului

Și de sulemeniții lui,

Ce le-a înghițit cuvintele dintre buze

De le-au țâșnit minciunile pe nări.

Ce mări am mai despărțit cu el,

Ce drumuri am despicat prin pustiu,

Ce stele îi luminau vârful

Și ce umbrelă devenea peste zi.

Ce pietre, Domnule, ce pietre,

Ce tăietură fină,

Ce luceau cuvintele –

Litera și soarele,

Iota și steaua.

Ce chivot, Domnule, ce chivot,

Ce scurt-circuit o dată pe an,

Ce minune din câteva lemne

De nu li se găsește nici azi locul

În nesfârșitele întrebări ale minții.

Totul s-a dus,

Totul am uitat,

Nimic n-am păstrat.

Doar vocea ta

A avut preț,

Când ai zis:

Acesta nu va trece dincolo,

Pe el nu-l va acoperi țărâna,

El va merge cu mine.