„Spiritul a prezidat la debuturile vorbirii, care este o tehnică semeiologică laringo-bucală de aceeaşi ordine ca vorbirea prin gesturi. Dar spre deosebire de gesturi, care pot fi executate concomitent, cuvintele, în vorbirea laringo-bucală, se succed şi sunt percepute în timp. Din două cuvinte reunite, unul trebue să precedeze pe celălalt. Rezultă de aci că vorbirea, ca şi cugetarea, este în funcţie de timp.
„În genere, comunicăm ideile noastre prin vorbirea luată în sensul ei cel mai larg, adică prin fraze, propoziţii, aşa cum le numeşte gramatica. Aceste fraze traducând, simbolizând o cugetare, şi cugetarea precedând în mod normal forma sa gramaticală, Sfântul Ion va fi vrut să spună: cugetarea a fost la început" (Leo Jordan, 45, p. 2).
Vorbirea nu ar fi putut, însă, să ia naştere fără logos sau inteligenţa umană (germ. Geist, Vernunft, Gedanke „spirit, raţiune, cugetare").
„Vorbirea, cum zice W. James, presupune comprehensiunea unui semn ca semn, adică un act de inteligenţă" (Serrus, 102, p. 25).
Animalul nu emite nici cuvinte, nici fraze. Căci cuvântul are două caracteristici: este articulat şi are un anumit sens convenţional. Expresiile animalelor au un sens global, nu unul convenţional, ca cuvintele din; vorbirea umană. Originea vorbirii stă deci în logos. Omul vorbeşte pentru a comunica ceva, pe când animalul exprimă numai o emoţie. Ceea ce lipseşte animalului pentru a putea vorbi, este creierul.
Afară de aceasta, vorbirea s'a născut din necesitatea impusă de societate fiecărui individ şi din solicitarea continuă a societăţii.
Putem, prin urmare, să ne reprezentăm gândirea formulându-se printr'o plasă subţire formată din cuvinte.”
Al. Rosetti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu