” Dar marele eveniment al anului e a treia căsătorie a lui Pann. «Mă-nsor, cunună părinte, şi zică-mi toţi că n-am minţi.» Ceea ce părintele făcu la 10 februarie 1840. Pann ducea dorul «casei familiare».
«Mulţi doresc singurătatea, dar eu de ea sunt sătul, / I-am cunoscut bunătatea, mi-a venit acră destul.» Ecaterina e, dealtfel, tinerică.
Are 18 ani şi-i va spune stimabilului quadragenar, probabil — precum caragialeştile consoarte soţilor lor —«nene». E tot săracă, dar Pann n-a umblat niciodată după zestre, n-a fost «materialist». Poate şi pentru a avea un ascendent asupra nevestelor.
El speră să fie mai brează decât primele două, deşi acum, filozof resignat, îi e totuna. S-a călit (ca unul ce fusese des păcălit), e «ca un soldat ce-n războaie mai de multe ori a fost, / N-are frică şi nevoie ca acel recrut şi prost». În fine, Ecaterina nu-i înşală
aşteptările, rămânând până la urmă a lui «soţie iubită».
După moartea soţului ea trebuia să se ocupe de respectarea pretenţiilor testamentare, de înmormântarea defunctului la schitul Roşioara (nerealizată), de ridicarea unui monument de marmură «cât de mic». După care urma să intre în rândul mireselor lui Hristos: «soţia mea este hotărâtă ca să se ducă la călugărie» spre a nu (egoism postum) apuca iar drumul «păcătosului amor». Se întâmplă însă exact cum nu vruse Pann, Ecaterina «aprobându-i contrare vorbele» şi măritându-se urgent cu un oarecare Oprea Dumitrescu, fost ucenic al meşterului.”
Bibliografia la Povestea Vorbei, ediția Chișinau
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu