Termenul antropologie reapare în vocabularul ştiinţific în secolul al XVII-lea, de data aceasta cu sensul de anatomie şi fiziologie.
La începutul secolului al XX-lea, prin antropologie se înţelegea „istoria naturală a hominidelor în întinderea ei temporală şi spaţială”. Totuşi, dacă doar atât de puţin este această ştiinţă despre om, ne întrebăm de ce nu şi-ar găsi ogorul în chiar câmpul istoriei. Vasile Dem. Zamfirescu are dreptate să afirme că doar cercetarea aspectelor fizice ale omului, fie el fosil sau contemporan, din punct de vedere morfologic, fiziologic sau genetic nu ar justifica existenţa unei discipline independente, numită prezumţios antropologie: „Astfel de cercetări, oricât de utile pentru caracterizarea biologică a unor populaţii şi pentru stabilirea apartenenţei unui individ la o populaţie şi oricât de aplicative, nu depăşesc graniţele biologiei (umane)... Antropologia fizică, oricât de exacte i-ar fi rezultatele, are acces doar la o latură a omului şi nu la omul întreg, care nu poate fi redus la dimensiunea sa naturală.” Sunt fiinţe necuvântătoare care pot să-ţi găsească un mediu prielnic, să-şi asigure provizii pentru zilele nefaste, să ascundă o parte din hrană după ce s-au săturat, dar numai omul trăieşte într-un mediu cultural, pe care şi l-a creat singur. „O înţelegere a omului fără analiza acestei caracteristici nu este cu putinţă”.[1]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu