Poemul păsării

Mi s-a așezat o pasăre pe umăr,

Domnule,

Nu seamănă cu papagalul poeților

Vopsit negru,

Că lor le place tristețea,

Pe când eu

Sunt bolnav de optimism

(Nu spun credință, de frică,

Să nu cad în păcatul mândriei

Că aș fi mai breaz ca alții,

Dar cum să fiu breaz când casa mea

E deasupra Sionului,

Între Vârful Omul și Vârful Moldavului,

Că moldavul era lucitor

De om ce era).

Pasărea e un fel de cuc

Neaducător de tristețe.

Își strigă părechea

Cum caută Soarele iubirea

De-o veșnicie interzisă.

Ascunsă în peștera lui Zamol,

Pasărea iese o singura dată pe viață

Și ciripește.

Sunt, sunt, sunt.

E,

E,

E

Domnul Savaot

E.