Despre tragedie: ne lămurește Aristotel cum este...

„Numesc „grai împodobit" graiul cu ritm, armonie, cînt; şi înţeleg prin „deosebit după fiecare din părţile ei" faptul că unele din acestea constau numai din ver­suri, iar altele au nevoie şi de muzică.

Cum imitaţia, care e tragedia, e săvîrşită de oameni în acţiune, un prim element al ei va fi neapărat elementul scenic; urmează apoi cîntul şi graiul, prin mijlocirea cărora se reali­zează imitaţia. Prin „grai", înţeleg alcătuirea verbală a versu­rilor ; prin „cînt", ceva a cărui înrâurire e toată exterioară.

În acelaşi timp, imitaţia de care ne ocupăm fiind imitaţia unei acţiuni, realizată de cîţiva eroi, iar aceştia deosebindu-se în ochii noştri după caracterul şi judecata fiecăruia (elemente după care, îndeobşte, se cîntăresc faptele individuale), urmează că pricinile acţiunilor sînt două, caracterul şi judecata, şi că, la rîndul lor, acţiunile hotărăsc fericirea ori nefericirea oame­nilor. Imitaţia acţiunii este ceea ce constituie subiectul oricărei tragedii (cu alte cuvinte, îmbinarea faptelor ce o alcătuiesc); caracterul, ceea ce ne dă dreptul să spunem despre eroi că sînt aşa sau altminteri; judecata, ceea ce îngăduie vorbitorilor să dovedească ceva ori să enunţe vreo părere.

În chip necesar, fiece tragedie va avea dar şase părţi, ce slujesc să-i determine felul, şi acestea sînt: subiectul, caracterele, o limba, judecata, elementul spectaculos şi muzica. Două din ele sînt mijloace prin care se realizează imitaţia, unul e chipul cum aceasta are loc, trei sînt obiecte ale ei; afară de ele, altele nu mai sînt.”

Aristotel

Despre Baconsky, poetul

 În anul 1956, între 18-23 iunie, are loc primul Congres al Scriitorilor din România, condus de Mihail Sadoveanu, preşedintele Uniunii Scriitorilor. Scopul organizării lui este simplu şi aidoma tuturor congreselor iniţiate de partid: bilanţul succeselor, critici voalate la adresa unor abateri de la indicaţiile partidului şi trasarea de sarcini pentru viitor.  Mihai Beniuc, prezintă raportul „Literatura din R.P.R. şi perspectivele ei de dezvoltare”. A.E. Baconsky face o declaraţie denunţând inutilitatea estetică a „cronicii rimate”, a „comentariului versificat” şi, în genere, a poeziei proletcultiste (anecdotice şi maniheiste). Deși Baconski însuşi publicase până atunci poezii şi articole ca acelea pe care le critica acum, are însă curajul şi demnitatea să recunoască faptul că producțiile acelea nu constituie artă, şi îşi repudiază categoric şi în public “creaţia”. Declară textual: „penibilele eșecuri ale începuturilor mele întru realism; le recunosc cu mâhnire şi le reneg”.

Tudor Arghezi despre Emil Botta

„...Mărturisesc că sînt contrariat în ignoranţa mea că aflu atît de tîrziu de prezenţa între noi a unui poet ignorat : Emil Botta, foarte aplaudat pe scenă... Credeam vag oarecum că d. Botta «scrie». Bănuiam că la o substanţă de interpretare teatrală ca a lui ar corespunde aceeaşi substanţă, aceeaşi argilă din care se pot plămădi, ca în ziua cea de a şasea, şi păpuşi de cortină şi jocuri de ceaţă în umbră. Dar sub­stanţa asta ne cam păcăleşte: ici se întăreşte într-un relief şi dincolo curge. Piesa, la care am lucrat împreună ultimul timp, a avut cincizeci şi şase de repetiţii... L-am văzut pe Emil Botta precizînd exact cu timbrul sensul cuvîntului central şi înţelesul unei fraze cu arabesc, trăind cu inteligenţa, cu inima şi cu presimţirea gradele suitoare şi de scoborîş ale unei idei, pe care ştie să o desfacă şi deschidă ca un evantaliu, pe jumătate, pe sfert sau pe arcul întreg. El trăieşte, gîndind, mutînd minutarele interioare ale intenţiei, după bătaie. Un mare actor!"

Tudor Arghezi

Gafele Comandantului suprem în 1971: disprețuirea scriitorilor

 „Nu este vorba de nici un fel de întoarcere la trecut.  Noi vrem să creăm viitorul și nu putem crea viitorul cu oameni care ne trag înapoi - în trecutul întunecat — care vor să ne rupă de societate, cu oameni ce nu-şi înţeleg nici rostul lor pe lume ... Atunci cînd vorbim de necesitatea aplicării în literatură a concepţiilor noastre despre lume, cînd vorbim despre umanismul socialist — care pune în centrul întregii activităţi sociale – omul, ridicarea sa spirituală şi materială, fericirea sa — aceasta nu înseamnă întoarcerea la trecut! Trecutul este reprezentat de acei care vor să excludă — din literatură, din artă— omul, viaţa, creaţia, aspiraţiile sale, care vor să ne tragă înapoi spre literatura retrogradă a evului mediu. Ce noutate reprezintă arta ruptă de preocupările omenești?”

N.C.

Ion Țugui și N. Manolescu. Lângă ei informatorul M. Iorgulescu. Combat bine.

”La nivel individual, se dezvoltă un oportunism „decent” acceptabil şi ca dublă conspirativitate: unii scriitori devin indirect critici prin formule literare de mascare a criticii regimului, alţii, indirect colaboraţionişti prin mascări identitare. Ion Ţugui, Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu scriu articole de fond servile pe care nu le semnează, dar încasează onorariile, o justificare fiind valoarea politică mai mare a apariţiei textului respectiv cu egida publicaţiei. Dar incapacitatea de a organiza o opoziţie unită defineşte şi blocul sovietic în ansamblu. Puterea e remarcabil construită, dar nu şi opoziţia: „Contactul între disidenţii sovietici și cei din alte ţări ale blocului sovietic a fost cu totul fără semnificaţie. Disidenţii sovietici i-au imitat pe disidenţii din aceste ţări şi într-o oarecare măsură au suferit influenţa acestora. Iar ideile disidenţilor sunt într-atâta de primitive, încât în fond nu ai cu ce să faci schimb.” (De vorbă cu Alexandru Zinoviev, Curentul, an 60, nr. 5990,1988).”

Marian Popa

Lui N. Manolescu deceniul bolșevic i se părea întruparea poeziei

„Poezia modernă a fost marcată de un eveniment neprevăzut, în stare să-i modifice cu totul destinul: ea a încetat, de fapt să mai existe pentru o perioadă de timp. Cum putem şti ce ar fi fost poezia română fără acest deceniu (1948-1958) de întrerupere? Un deceniu în care poezia şi-a uitat printr-o amnezie particulară, tradiţiile şi s-a întors spre forme de mult închise, încercînd, în chip bizar, să le actualizeze, ignorînd ceea ce devenise printr-un proces natural şi dîndu-se drept ceea ce nu era sau nu putea fi." (Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei, 1968, apud Marian Popa, Istoria...)

Profesorul Liviu Rusu, un mare estetician: despre poezie

 „Poezie şi artă cu valoare estetici nu izvorăsc decît din imanenţele eului autentic, pe care din acest motiv îl numim eu artistic sau poetic, în timp ce eul derivat, fiindcă duce la experienţa personală în raport cu lumea curentă, îl numim eu empiric. Dacă deci poezia lirică este prin excelenţă o poezie a eului, în ea trebuie să domine eul poetic şi nu cel empiric, simţirea cu caracter universal, ieşită din profunzimile esenţelor, şi nu individual, ieşită din impresii de suprafaţă. "(Despre esenţa lirismului, România literară, an 1, nr. 10,12.12.1968). 

Liviu Rusu

Ioan Alexandru şi Ioanid Romanescu despre poezie

„Poezia, cînd nu-i un instrument pentru a-ţi dezvălui un adînc și ultim absolut după care însetează luciditatea şi sufletul tău, nu-i nimic" (Jurnal de poet).

 Ioanid Romanescu îi afirmă autonomia: „nu are glorie/din simplul motiv că nu şi-a dorit-o,/ nu are religie/ pentru că prea mult iubește viața/ nu face prozeliţi /pentru că niciodată nu priveşte înapoi/ / nu merge în vizită/ nu aşteaptă pe nimeni/nu visează-n culori/nu se hlizeşte pentru a obține ceva/ are tot ce-i trebuie"  (Poezia mea, Favoare, 1972)

Vasile Chifor despre personajele lui Petre Anghel

„Personajele lui Petre Anghel nu sunt întrupări abstracte, nu sunt ierarhizate arbitrar prin situarea în tabere distincte - bune sau rele - după un abuziv şi rigid criteriu maniheist, după moda paralizantă a vremii, ci au o biografie certă pe care nu şi-o înstrăinează, sunt în permanentă mişcare şi căutare de sine pe căile pe care le consideră cele mai accesibile psihologiei şi ambiţiilor lor. Unele sunt robii prejudecăţilor, ai concepţiilor şi ideilor perimate asimilate mecanic, într-un regim de automatisme nediferenţiat („Mă fac şi eu că mă dau după vremi", se justifică un personaj, Titi Colan, cu un zel extras dintr-o metafizică particulară). Altele şi-au modificat ideologia doar la suprafaţă, cameleonic, căutând noi forme de supravieţuire, dar fiecare se consumă într-o existenţă proprie intensă, nu puţine tăinuind o dramă, dar îşi asumă acest mod de viaţă prin specificul unor experienţe pe care niciun considerent, de orice natură, nu le poate anula.”

Vasile Chifor, revista Saeculum

Când și cum se respectă canonul literar

  Istoria literaturii cunoaşte lungi epoci în care o operă literară era acceptată dacă respecta anumite canoane, dacă putea fi raportată la un scriitor clasic, dacă imita cu talent un autor de necontestat. Această concepţie a ţinut în loc o bună bucată de timp dezvoltarea literaturii, fiindcă arta nu poate exista în afara originalităţii. Originalitate care nu poate fi nici ea un criteriu în sine, întrucât poţi scrie o operă literară originală şi ea să nu aibă valoare. Pentru o dreapta judecată, este bine să introducem în discuţie şi criteriile istoriei literare. Sunt epoci în dezvoltarea unei literaturi naţionale când traducerile au o rol important. Alte epoci, care au consumat procesul de sincronizare au toate motivele să pretindă creatorului originalitate. De altfel, este greu să se atribuie cuiva calificativul de creator dacă el nu probează timbrul personal.

Ficțiunea literaturii

“Dacă admitem că trăsătura distinctivă a literaturii este “ficţiunea “ sau “imaginaţia “, atunci când vorbim despre literatură ne vom gândi la Homer, Dante,  Shakespeare, Balzac, Keats mai degrabă decât la Cicero sau Montaigne, Bossuet sau Emerson. Desigur, vor exista şi cazuri – limită, opere ca Republica lui Platon despre care ar fi greu să tăgăduieşti că posedă, cel puţin în marile mituri, pasaje de “invenţie” şi “ficţiune”, dar care rămân în primul rând opere filozofice”. Această concepţie despre literatură este descriptivă: ea nu se referă la valoarea operelor. Din această pricină, numeroase opere pot fi clasate după conţinut şi revendicate de mai multe genuri şi mai multe curente, pornindu-se de la premiza că ele pot fi analizate din punct de vedere stilistic, estetic, al compoziţie, etnografic. Lor le lipseşte însă calitatea de a fi ficţiune şi din această pricină pot fi contestate.” Este de dorit ca să se facă deosebire între clasarea unor lucrări în domeniul artei şi evaluarea lor.

“Prin urmare există două istorii, separă apele G.Călinescu : istoria fenomenelor reale şi istoria fenomenelor fictive sau artistice. Aceste două istorii nu se deosebesc fundamental între ele. Singura deosebire este că faptele isorice sunt evidente, în vreme ce faptelor ficţiunii trebuie să le dovedim realitatea artistică”.[1]

---

[1] G.Călinescu, Tehnica criticei şi a istoriei literare, în Principii de estetică, Bucureşti, Editura Fundaţia pentru Literatură şi Artă, 1939, pag.106

Despre propriu-mi debut

Mărturisesc că am fost şi sunt un om foarte răsfăţat de soartă, în sensul că am primit printre alte daruri de la Dumnezeu şi darul de a cunoaşte şi de a mă împrieteni cu anumiţi oameni care îmi păreau şi atunci că sunt personalităţi de excepţie şi trecerea timpului a confirmat că aşa era. Evident, eu nu eram în căutare de piese rare, dar cum spun, viaţa îţi face cadouri, Dumnezeu ne iubeşte aşa cum vrea el, astfel că l-am cunoscut pe Marin Preda când aveam vreo 25 de ani, cred că îl văzusem şi mai înainte, asta nu îmi amintesc, dar când aveam 25 de ani, eram în ultimul an de facultate, am dus un volum de versuri la Cartea Românească, redactorul îmi spusese că este în regulă, că i-a dat drumul, eu mă uitam naiv prin librării şi vedeam că n-a apărut cartea şi mă duc să întreb la editură, cartea mea când apare, că aţi zis că...  . - Păi nu i-a dat drumul Marin Preda. – Păi de ce? – Păi vrea să te cunoască. Mihai Gafiţa a murit la cutremur, un foarte bun editor, genul care ştia să rezolve toate cazurile, să-i calmeze pe autorii nervoşi, să-i amâne cu dedicaţie pe cei care n-o sa fie niciodată publicaţi, să descopere talente şi să rişte pe ele. Și îmi spune, du-te la Marin Preda. Evident că Marin Preda, pentru mine şi pentru toată generaţia mea - îl învăţasem în manuale, la şcoală - era ceva care "nu se există", cum ar zice ardeleanul despre girafă. M-am dus la Marin Preda. -Da, Mon Cher? Dumneata eşti cadru didactiv universitar? -Nu, zic eu. -Păi de unde ştiu eu că eşti cadru didactic universitar? -Nu ştiu. -Bine, Mon Cher, o să dau drumul la carte. S-a repetat şi cu a doua carte, el punându-mi aceleaşi întrebări.

Primele patru cărţi pe care le-am publicat au fost toate la Cartea Românească, având girul lui Marin Preda. Ţin să precizez că v-am spus întâmplarea reală cu Marin Preda, care a vrut să mă cunoască, nu pentru a sublinia că citise el volumul de versuri şi nu putea să doarmă noaptea că nu mă cunoscuse pe mine. În general, aşa făcea cu debutanţii. Să ştie cui dă drumul la carte. Evident, pentru cărţile pe care nu avea de gând să le publice, nu era interesat să-l cunoască pe autor. 

Tot scriind eu, nepotolindu-mă, împrietenindu-mă cu Mircea Ciobanu - şi el trecut acum în lumea de dincolo - un foarte mare poet şi un foarte bun redactor, nu pentru că m-a editat pe mine, ci pentru că a editat treizeci, patruzeci de scriitori care înseamnă azi ceva în literatura română. Deci, avea această bucurie să descopere noi talente şi să le susţină, lucru care, spre tristeţea voastră, nu prea se mai întâmplă astăzi.

Mihai Rădulescu despre alt fel de literatură

„Dintre mijloacele literaturii, rar condeie ce să fie dotate pentru descrieri şi portrete; în schimb, nu sunt rare scenele cu două sau mai multe personaje, uneori mase, vii, colorate, pitoreşti, zguduitoare. De aceea, n-am scăpat nici un prilej de a ilustra cartea de faţă cu, mai ales, portrete referenţiale (pentru că sunt rare) şi am urmărit, în toate nuanţele deosebitoare, chipurile lui Şura Bogdanovici şi Eugen Ţurcanu, întemeietorii reeducărilor pornite în 1949. Aceasta motivează caracterul de antologie comentată al Istoriei mele (aici mai intervine o motivare: literatura de detenţie a apărut în tiraje minuscule şi s-a vândut mai ales de la om la om, ceea ce face ca cititorul interesat să fi izbutit arareori a cumpăra toate cărţile cu pricina; drept care, socotesc că volumul de faţă - şi următoarele ale Istoriei Literaturii Române de Detenţie - se cade să suplinească această lipsă, oferind curioşilor mostre esenţiale din scrierile discutate).”

Mihai Rădulescu

Tineretea literaturii: romanul

„HABENT SUA FATA LIBELLI" — spune un vechi dicton latin. Deceniile şi secolele au confirmat, şi nu o dată, prin exemple grăitoare, perspicacitatea şi justeţea acestor cuvinte. Le-au con­firmat şi le-au dat extindere. Căci nu numai cărţile ca atare, operele izolate sau constituite într-un tot, ale unui scriitor, sau ale mai multora, şi-au avut şi-şi au destinul lor, dar şi istoria genurilor şi speciilor literare se înscrie sub aceleaşi semne. Su­puse, ca şi cele umane, legilor timpului cu ale sale vîrste şi stin­geri, aceste destine pot fi comune sau insolite, pot evolua paşnic de-a lungul veacurilor sau, dimpotrivă, pot cunoaşte izbucniri intempestive, manifestări neaşteptate. Epopeea ce a strălucit fără contestare în antichitate este de mult o specie moartă şi încer­cările, fie şi cele mai asidue, de a o reînvia nu au dus la nici un rezultat. în schimb tragedia antică stimulează şi astăzi com­petitiv atenţia scriitorilor. O specie mereu tînără, mereu pre­zentă în conştiinţa lumii literare ne apare romanul, cu toate con­testările ce i s-au adus în repetate rînduri, sau poate în ciuda acestora şi cu dorinţa de a le dovedi inconsistenţa prin biruinţele sale. O afirmare strălucită ca intensitate, căutări variate şi pres­tanţă cunoaşte în lumea secolului XX critica literară.[1]

---

[1] Vladimir Piskunov, „Prefaţă” in Poetică, estetică, sociologie, antologie, prefaţă şi tabel bibliografic de Vladimir Piskunov, Bucureşti, Editura Univers, 1979, p. 7.

Dizidenți la lumina... lămpii!

”Inventivitatea explicabilă prin dorinţa de certificare a iubirii, respectului, admiraţiei şi devoţiunii determină şi extinderea procedeelor de comunicare encomiastică. Cine nu se exprimă prin presă, adunări publice, radio şi televiziune, dar şi cine se exprimă, recurge la scrisori şi la dedicaţii pe cărţi expediate Ceauşeştilor. Unele din cele mai penibile sunt compuse de oficiali ca George Macovescu, reticenţi publici ca Ioan Alexandru şi Ştefan Popescu, "oponenţi" ca Geo Bogza, Ion Caraion şi Octavian Paler.

Chiar dacă suprematizarea unui Nicolae Ceauşescu şi a clanului său nu-i expresia exemplarei voinţe naţionale unanime, cum a susţinut propaganda de partid, devenită în această epocă simplu aparat pentru public relation familial, nu este mai puţin adevărat că ea este consecinţa unei incomparabile lipse de voinţă naţională.”

Marian Popa, Istoria...

Lucian Blaga despre romantism și Idee

„Fenomenele ro­mantice sunt de o varietate deconcertantă. E sufi­cient să amintim apariţii cum ar fi gândirea lui Hegel, poezia şi viaţa de aventură ale lui Byron, pictura spectaculos-teatrală şi de culori tari a lui Delacroix, teoriile ştiinţifice, ce par un poem, ale lui Cuvier, politica, revoluţionară şi contrarevoluţio­nară, a timpului. Clasicismul se complăcea în con­templaţie, atras de statica Ideilor platonice. Prin contrast cu această eterică, cerească placiditate, „mişcarea" va deveni o notă dintre cele mai impor­tante a întruchipărilor romantice. Aceasta nu numai în artă, ci şi în metafizică; nu numai în politică, ci şi în ştiinţă. Dăm pilde, nu multe, dar concludente; după domenii. 

Mai întâi cîteva cuvinte despre meta­fizica romantică. Luînd în considerare concepţia metafizică a lui Hegel, vom observa că „Ideea" în­cetează de a fi o formă imobilă a cerului platonic, contaminîndu-se parcă de agitaţia şi de elanul pro­prii epocii. Hegel vede „Ideea" ca şi cum aceasta ar ieşi necontenit, din proprie iniţiativă, din sfera cris­talină a eternităţii şi a logicii pure, pentru a se realiza în Natură. „Ideea", o dată realizată în Na­tură, sub formă concretă şi suferind diverse alterări, se întoarce, după părerea filosofului, iarăşi la sine, în conştiinţa omului şi în 'creaţiile istorice ale Spiritului.”

Lucian Blaga

De ce nu putea Corneliu Tudor să tacă

 „Pentru cine ştie să pătrundă în miezul fenomenelor este limpede că cel de-al IX-lea Congres al Partidului era pregătit şi vestit de permanenţele noastre istorice. Echivalentul lui în trecutul patriei (păstrînd proporţiile, fireşte)poate fi intrarea lui Mihai-Voievod în Alba Iulia sau Proclamaţia de la Pades a lui Tudor, pentru că toate înseamnă pași importanţi pe calea afirmării demnităţii naţionale." (Corneliu Vădim Tudor, Un Congres al Naţiunii, Mîndria de a fi tomâni, 1986, pag. 21). Congresul XII excită în Corneliu Vadira Tudor stilul religios smerit şi medieval: Nicolae Ceauşescu (Săptămîna, nr. 469,30.11.1979).

Acum, la prăznuirea acestei ierni bogate

În faţa ta, părinte, mă-nfăţișez și zic:

slăvite-ţi fie fiinţa și setea de dreptate

tu, ce te dărui ţării și nu îi ceri nimic.

Aș fi dorit, fireşte, să laud în tăcere

făptura ta turnată în bronz roman și dac —

dar epoca e aspră fi cugetul îmi cere

să ies din contemplare, să ard fi să nu tac...”

Apud Marian Popa, Istoria literaturii... 

La mijloc de săptămână n-au ținut mâna la gură

 ”Alte două pagini adună părerile unor culturali şi artişti, sub un titlu rimat, extras dintr-un poem de Alexandru Andriţoiu: „Ca steagul roșu, limpede văpaie, în zborul liber către viitor, e omul— Ceaușescu Nicolae, iubit ca steagul nostru tricolor." 
 
Concret, Alexandru Rosetti: „Președintele Nicolae Ceaușescu îmi apare drept expresia cea mai desăvârșită a trăsăturilor nobile ale neamului nostru. Un conducător cum și-a dorit și cum merită poporul român. Un om în fiinţa căruia trăsăturile de omenie, bunătate, dăruire se întrunesc fericit cumpănite. Un luptător, un vizionar, un artist."
 
Dumitru Radu Popescu: „ Opera de căpătâi a președintelui ţării noastre este chiar ţara de azi, cu uzinele, hidrocentralele, cărţile de azi, cu steagul alb al păcii larg desfăţurat peste meridianele globului. Noi toţi mergem azi spre înaltele culmi ale socialismului zi comunismului, pe drumul călăuzit de pulsaţia vie a inimii, de gîndirea clarvăzătoare a tovarăşului Nicolae Ceaușescu.''

Lângă D. R. Popescu, Vasile Sălăjan, proaspăt redactor şef al "Tribunei", Marin Sorescu, care-şi plăteşte postul de redactor şef al "Ramurilor" şi Al. Andriţoiu, redactor şef al "Familiei":

Trăim aceste fericite zile
Înscrise-n viafa-ntregului popor
Precum istoria înscrie-n file Cu litere de aur mersul lor.”

apud Marian  Popa, Istoria literaturii

Ei, acolo, niște minciuni. Cam jenante, dar ce era să facă și ei? De unde bun simț?

„La 26 ianuarie 1974 liderii Uniunii Scriitorilor înmânează Conducătorului albumul unicat Floarea darurilor, compus din poeme şi proze autografiate de Ştefan Augustin Doinaş, Ion Caraion, Ben Corlaciu, Mircea Dinescu, Petre Stoica, Ion Drăgănoiu, Barbu Cioculescu, Ioana Diaconescu, Ion Iuga, Nicolae Prelipceanu, Ştefan Radof, Cristina Tacoi, Ştefan Tcaciuc, Mihai Ursachi ş.a., concepţia grafică aparţinând rafinatului Romulus Vulpescu. Telegramele şi mesajele de felicitare expediate de conducerea breslei cu orice ocazie sunt nenumărabile.”

Marian Popa, Istoria literaturii...

Literatura şi psihologia

Prin psihologia literaturii s-a înţeles:

* studierea scriitorului din punct de vedere psihologic, ca tip şi ca individ;

* studiul procesului de creaţie cu decantarea legilor pihologice care se pot aplica în diverse opere literare;

* influenta literaturii asupra cititorilor;

* impactul literaturii asupra societăţii contemporane sau după aceea.

Toate aceste posibilităţi de abordare a literaturii sunt bine venite şi nu se poate contesta existenta acestor trăsături, fie la nivelul autorului, fie al cititorilor, fie în strânsă corelaţie. Nu este însă valabilă şi reciproca. Mai exact spus: s-ar putea constata, de pildă, că toţi marii creatori au ceva anormal în comportamentul lor şi că acest ceva "şui" poate fi studiat şi explica, oarecum, multe din paginile literaturii lui, dar nu este valabil şi invers - nu ne spune nimic fapta unui nebun autentic...