Cunoașterea și atmosfera proprie

„Orice categorie de cunoaştere presupune, conform unei observaţii banale, o practică, o atmosferă care îi sunt proprii şi o conturează. Presupune, de asemenea, indiscutabil, un rol deosebit al subiectului cunoscător. Fiecare dintre noi îşi joacă în mod diferit rolul atunci cînd se pune problema exercitării unei meserii în artă, tehnică, ştiinţă sau a formării unor reprezentări sociale. 

În acest ultim caz, fiecare persoană pleacă de la observaţiile şi, mai ales, de la probele concrete care se acumulează în legătură cu evenimentele curente: lansarea unui satelit, anunţarea unei descoperiri medicale, discursul unui personaj important, o experienţă trăită, povestită de un prieten, o carte citită etc.”[1]

---

[1] Moscovici, Serge, Psihologia socială sau Maşina de fabricat zei

Problema conștiinței

„Problema conştiinţei, scria Heider, a deschiderii asupra lumii sau dacă vreţi, a reprezentării, capătă semnificaţie aparte dacă luăm în consideraţie raporturile şi interacţiunile dintre persoane”. Conceptele de imagine, opinie, atitudine nu ţin seama de aceste legături, de deschiderea care le însoţeşte. În cadrul lor, grupurile sunt tratate în mod static, nu în măsura în care creează şi comunică, ci in cea în care utilizează şi selecţionează o informaţie care circulă în societate. Reprezentările sociale sunt, dimpotrivă, ansambluri dinamice, statutul lor este acela de producere de comportamente şi de raporturi faţă de mediul înconjurător, de acţiune care le modifică şi pe unele şi pe celelalte şi nu de reproducere a acestor comportamente sau raporturi, de reacţie la un stimul exterior dat.[1]

---

[1] Moscovici, Serge, Psihologia socială sau Maşina de fabricat zei

Reprezentările sociale

„Atunci cînd vorbim despre reprezentările sociale, plecăm, în general, de la alte premise. Considerăm, mai întîi, că nu există o ruptură dată între universul exterior şi universul individului (sau al grupului), că subiectul şi obiectul nu sunt funciar eterogene în câmpul lor comun. Obiectul este înscris într-un context activ, în mişcare, dat fiind că el este parţial conceput de către o persoană sau de către o colectivitate ca prelungire a comportamentului lor şi nu există, pentru acestea, decât în funcţie de mijloacele şi metodele care permit cunoaşterea sa.[1]

---

[1] Serge Moscovici,  Opinia publică, in Psihologia socială sau Maşina de fabricat zei

Mitologia și limbajul

„Pentru ca mitologia să devină rostire, pentru ca această voce să se facă auzită în sine şi prin armonicele ei, şi nu doar printr-o ordine culturală, sau din temniţa unei etici care amestecă civilizaţia cu religia, a fost nevoie să se deschidă un spaţiu rezervat limbajului şi să se desco­pere un nou orizont lingvistic. «Mitologia comparată» a lui Fr.-Max Miiller se desfăşoară în cadrul unei Ştiinţe a lim­bajului, iar cînd antropologia lui Tylor îşi propune să demonstreze existenţa unei mitologii naturale la rasele in­ferioare, ea pleacă de la o analiză a formelor originare ale limbajului vorbit de omenirea cea mai străveche. în prima jumătate a secolului al XlX-lea o serie de invenţii şi descoperiri transformă statutul limbajului .

Publicarea Vede­lor, prin care se pun bazele filologiei sanscrite, primele lucrări despre Găthăs şi Avesta, gramatica comparată din 1816 a lui Franz Bopp sînt tot atîtea inovaţii care fac din limbă un obiect organic, ţinînd de o ştiinţă naturală. Spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea, apare o fonetică pentru ca­re căutarea primelor valori expresive este mai puţin impor­tantă decît analiza sunetelor, a raportului lor şi a posibilei lor transformări dintr-unele în altele³⁶. în loc să fie un discurs constituit dintr-o serie de cuvinte, fiecare dintre acestea închizînd în miezul său o semnificaţie a cărei sin­gură definiţie posibilă este una verticală şi trimite la ceea ce Michel Foucault numeşte ante-Babel, limba devine un sistem de sonorităţi, «un ansamblu de sunete despovărate de literele care le pot transcrie»³⁷. Descoperirea flexiunii conferă limbajului o arhitectură internă: sunetele, silabele şi rădăcinile sînt tot atîtea elemente formale ale căror modificări sînt dictate de regulile unei fonetici.[1]

---

[1] Marcel Detienne, Inventarea mitologiei, , Editura Symposion, 1997, p.

Un om deștept care a stricat pe mulți, fără să fie vinovat...

Toată lumea e de acord astăzi asupra faptului că apariţia Cursului de lingvistică generală al lui Ferdinand de Saussure a deschis un drum nou în ştiinţa limbii, atît din punctul de vedere al concepţiei cât şi al metodei. Distincţia între termenii celebrelor antinomii (limbă - vorbire, formă - substanţă, sincronie - diacronie, lingvistică internă - lingvistică externă) constituie baza unui nou sistem de gîndire şi de cercetare în lingvistică. Teoria valorii conţine premisele analizei structurale (cf. G. Mounin, 1968).[1]

       Interpretările scientiste ale teoriei lui Saussure au umbrit atât de multă vreme implicaţiile mai radicale ale acesteia deoarece autorii au pre­supus că propriile lor cuvinte, dacă nu altele, reprezentau descrieri precise, verificabile ale obiectelor la care se refereau, când acestea din urmă erau aspecte ale limbii, literaturii, siste­melor de rudenie sau modurilor de producţie.

---

[1] Paul Miclău, Semiotica lingvistică, Cluj-Napoca, Editura Facla, 1977, p.6.

Cum se lasă oamenii stricați de rol

      Situaţia socială, sau grupul nu sunt numai o colecţie de oameni cât un set de relaţii şi roluri, concluzia fiind că trebuie să cunoaştem mai mult despre aceste situaţii sociale şi despre legile care le guvernează pentru a putea înţelege indivizii. Cele mai multe studii conduse de studenţii lui Lewin şi alţi cercetători sociali întăresc ideea de validitate a grupului.[1] Concepţia noastră despre un lucru atât de evident cum este lungimea, de exemplu, poate fi alterata de presiunea socială. Modul cum percepem este alterat de convenţiile şi presiunile grupului. Rolul pe care cineva îl are într-un grup alterează comportamentul individual la fel de bine.

---

[1] Ian Harwood, Revisiting the ‘paperless office’: A case of values, power and (in)action, School of Management, University of Southampton, Highfield, Southampton

Despre limbaj

Devitt consideră că limbajul dă speciei umane avantaje enorme asupra celorlalte specii, limbajul fiind o cale rapidă şi uşoară de a transmite descoperirile de la o generaţie la alta.[1] În această multitudine firească de opinii – firească, fiindcă limbajul este nu doar primordial, ci şi complex, legat intim de ceea ce gândeşte, face şi interpretează omul – rolul teoriilor şi analizelor lui Ferdinand de Saussure rămâne esenţial. Despre limbaj, el spune: ”Este o instituţie omenească, dar o instituţie de asemenea natură, încât toate celelalte instituţii omeneşti, în afară de aceea a scrierii, nu pot decât să ne inducă în eroare în privinţa veritabilei sale esenţe, dacă ne încredem în analogia dintre ele.”[2] Şi mai departe: „Celelalte instituţii sunt bazate (în grade diferite) pe raporturile naturale dintre lucruri […]. limbajul şi scrierea nu sunt bazate pe raportul natural dintre lucruri. Nu există nici un raport, nici un moment, între un anumit sunet siflant şi forma literei S, după cum cuvântul cow desemnează o vacă la fel de bine ca şi cuvântul vacca.”[3] Aşa este, dar rămâne întrebarea dacă la început, atunci când Adam-Omul a dat nume primei vaci, a făcut sau nu vreo legătură între fiinţa desenată ca vacă şi sunetele articulate când a analizat-o, a admirat-o şi a separat-o de cele văzute mai înainte. Dar chiar dacă nu am da crezare acestor opinii – respectând dreptul oricui să pornească de la alte premise primare – tot suntem obligaţi să acceptăm (ne obligă raţiunea) că nu putem vorbi despre umanitate mai înainte de a fi constatat  că în evoluţia vertebratelor a apărut un homo sapiens capabil să spună şi să fie auzit, să atragă atenţia asupra unui pericol şi să-l numească. A numi, scrie Durkheim este primul semn al comunicării. A gândi înseamnă, desigur, a-ţi ordona ideile; prin urmare, a clasa.

---

[1] Devitt, M., Sterelny, K., Limbaj si realitate, [Iaşi], Editura Polirom, 2000, pag. 25.

[2] Saussure, Ferdinand de, Curs de lingvistică generală, [Iaşi], Polirom, 1998, p. 274.

[3] Ibidem.

Semne şi simboluri

    Semnele şi simbolurile sunt folosite pentru a identifica şi atrage atenţia spre lucrurile la care se face referire. Semnele au cateodată un caracter arbitrar, sunt bazate pe o analogie reală şi onestă şi sunt în general mai uşoare decât simbolurile. De exemplu, săgeţile sunt folosite pentru a arăta direcţii. 

    Simbolurile sunt de obicei bazate pe asemănare, metafore sau comparaţii. În Japonia, de exemplu, floarea de cireş este un simbol al samuraiului deoarece este frumoasă, înfloreşte devreme şi moare repede.Totuşi, uzul simbolurilor este arbitrar. De exemplu, culoarea roşie este un simbol pentru milostenia creştină şi pentru comunism şi conflictul dintre clase.

     Cum simbolurile sunt independente de limbaj, ele pot fi folosite pentru a comunica dincolo de barierele lingvistice. De exemplu, simbolurile erau folosite de-a lungul drumurilor vechi. Mai recent, evenimente internaţionale cum ar fi olimpiadele, folosesc foarte mult simbolurile. 

     De fapt, Katzumie Masaru, directorul de artă al olimpiadelor din Tokyo, a inventat multe dintre simbolurile care se folosesc astăzi.[1]

---

[1] Fred J. Jandt, An Introduction to Intercultural Communication, 4^th edition, Thousands Oaks, Sage Publications, 2004

Bariere în calea comunicării

       Pentru a obține performanțe în procesul comunicării, emițătorul și receptorul sunt obligați să-și însușească strategii de evitare sau dominare a piedicilor, naturale sau artificiale, întâlnite în activitatea cotidiană.
   Fred J. Jandt (Fred, An Introduction to Intercultural Communication, Thousands Oaks, Sage Publications, 2004, p. 91) consideră că există doar şase bariere în comunicare:
1. anxietatea,
2. asumarea similitudinilor în locul deosebirilor,
3. etnocentrismul,
4. stereotipurile şi prejudecățile,
5. interpretările greşite ale semnalelor non-verbale
6. problemele  de limbă.

Postmodernism, după postdicționare...

 

„postmodernism. Există o anume identitate de păreri în privinţa corpusului teoretic desemnat de acest termen: o selecţie de texte ale unor autori ca Jean-Francois Lyotard şi Jean Baudrillard, la care se adaugă un anumit tip de lectură a unei alte selecţii de texte, de această dată aparţinând "poststructuraliştilor, precum Jacques Lacan, Roland Barthes, Michel Foucault şi Jacques Derrida. (Trebuie remarcat, totuşi, faptul că majoritatea acestor gânditori, dacă nu toţi, ar respinge aplicarea respectivei denumiri la activitatea lor — situaţie întru totul ironică, ar spune unii.) Totuşi, un consens referitor la postmodernism ceea ce au în comun aceste teorii (şi omoloagele lor literare, cinematografice şi arhitecturale) este, cu siguranţă, mult mai îndepărtat.
 

În pofida faptului că nici nu a inventat termenul, nici nu a revendicat pentru el un sens foarte larg (Arnold Toynbee este creditat de obicei cu introducerea sa), postmodernismul a intrat în atenţia sociologilor o dată cu declaraţia lui Lyotanl din 1979 (Condiţia postmodernă) conform căreia cetăţenii societăţilor "capitaliste avansate trăiesc într-o lume postmodernă cel puţin de la începutul anilor '60. Noutatea a constat în afirmaţia că postmodernismul este o condiţie socială generică şi nu doar un nou stil creator sau un alt corpus teoretic adresat minţii; o condiţie în care există o largă recunoaştere, chiar dacă tardivă, a faptului că cele două mituri fundamentale, sau „metanaraţiuni",ce au legitimat activitatea ştiinţifică (inclusiv din ştiinţele sociale) în ultimele 200 de ani şi-au pierdut în mare măsură puterea de atracţie.[1]

---

[1] Gordon Marshall, Oxford. Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Univers enciclopedic

Ce zice lumea bună că e populismul...

„ populism. Termen intrat în vocabularul politic american o dată cu crearea Partidului Populist în 1892. Cea mai mare parte dintre susţinătorii partidului erau mici fermieri din sudul şi mai ales din vestul ţării. Punctul esenţial al platformei partidului a constat în ideea potrivit căreia naţionalizarea pământului şi căilor ferate ar fi cea mai bună soluţie pentru nemulţumirile susţinătorilor săi la adresa băncilor (care întotdeauna s-au dovedit mult prea nerăbdătoare în a le confisca lucrurile ipotecate) şi a companiilor de căi ferate (care cereau taxe de transport exorbitante datorită poziţiei lor monopoliste).

Astăzi termenul este folosit cel mai frecvent în cercurile marxiste şi neomarxiste într-un sens extins, desemnând orice mişcare politică ce încearcă să mobilizeze oamenii mai degrabă ca indivizi decât ca membri ai unui anumit grup socioeconomic, împotriva statului — considerat fie obiectul unor interese personale, fie prea puternic (vezi,de exemplu, E. Laclau, Politics and Ideology in Marxist Theory, 1978). Din acest motiv, şi oarecum ironic, întrucât au fost promovate chiar de stat, politicile guvernelor britanice din anii '80 şi ideologia care le-a animat (aşa-numitul „thatcherism") au fost descrise uneori de stânga politică drept „populism autoritar".

Populismul a reprezentat o forţă politică puternică în ţările aflate în curs de dezvoltare — peronismui din Argentina fiind un exemplu evident — şi a apărut ca fenomen major în Europa Centrală şi Răsăriteană postsovietică. în ambele cazuri au existat legături importante cu "naţionalismul.[1]

---

[1] Gordon Marshall, Oxford. Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Univers enciclopedic

Literatura şi psihologia

Prin psihologia literaturii s-a înţeles:

* studierea scriitorului din punct de vedere psihologic, ca tip şi ca individ;

* studiul procesului de creaţie cu decantarea legilor pihologice care se pot aplica în diverse opere literare;

* influenta literaturii asupra cititorilor;

* impactul literaturii asupra societăţii contemporane sau după aceea.

Toate aceste posibilităţi de abordare a literaturii sunt bine venite şi nu se poate contesta existenta acestor trăsături, fie la nivelul autorului, fie al cititorilor, fie în strânsă corelaţie. Nu este însă valabilă şi reciproca. Mai exact spus: s-ar putea constata, de pildă, că toţi marii creatori au ceva anormal în comportamentul lor şi că acest ceva "şui" poate fi studiat şi explica, oarecum, multe din paginile literaturii lui, dar nu este valabil şi invers - nu ne spune nimic fapta unui nebun autentic...

Ce zice sociobiologia

   Edward O. Wilson, profesor la Harvard University[1] are o teorie despre lucrurile care îi fac pe oameni să se comporte aşa cum se comportă. El crede că o mare parte din comportamentul uman - cum ar fi dominanta masculină, tabu-urile referitoare la incest si alte modele perpetuate de tradiţie şi de practicile culturale - nu sunt doar invenţii ale culturii. Wilson crede că modele culturale de felul acesta se află sub controlul geneticii pe care îl avem cu toţii imprimat în creier. Acest gen de comportamente a fost modelat de un fel special de evoluţie, în care genele şi cultura - forţele naturii şi ale hranei - au lucrat împreună.”[2] 
Wilson, împreună cu co-autorul cărtii, Charles J. Lumsden, susţine ca genele şi cultura umană sunt legate între ele de multe mii de ani. Ei îşi intitulează teoria ”coevoluite genetico-culturala”. Cei doi spun ca este timpul să alăturăm biologia şi ştiinţele sociale într-o nouă ştiinţă umană darwinistă. Wilson şi Lumsden au publicat o  carte în care sugerează ca evoluţia culturală şi cea genetică au devenit legate între ele acum... doua milioane de ani, alimentându-se reciproc şi iniţiand un “foc prometeic” (acesta fiind chiar titlul cărtii), care a condus la evoluţia creierului la un nivel niciodată atins de un alt organ. Ei spun că această co-evoluţia genetico-culturală este ceea ce a dus la mintea omului de astăzi şi la cultura lui.[3]

---

[1] Edward Osborne Wilson, biolog, sociobiolog şi umanist, născut în 1909.

[2] Boyce Resenberg, On Becoming Human, in  Anthropology. Contemorary Perspectives, Needham Heights, Allyn Bacon, 2001, p.60.

[3] Implicaţiile sociobiologiei asupra comportamentului uman sînt diverse şi continuă să fie discutate cu patimă, inspirînd multe studii care au întărit convingerile susţinătorilor, dar nu au schimbat părerea adversarilor teoriei.

[3] Neagoe Basarab, Învăţăturile..., Editura Minerva, p. 337.

Ce ne învață Habermas despre spațiul public

Jurgen Habermas este printre primii care teoretizează şi impune conceptul de spaţiu public. Ceea ce nu vrea să însemne că „spaţiul public” este invenţia sa. Acesta a apărut odată cu spaţiul privat, iar cel din urmă... de la începerea lumilor. Putem coborî până la origini, când din întreaga suprafaţă a pământului s-a delimitat grădina Edenului. Conceptul este într-o continuă evoluţie, aşa cum îi stă bine oricărei idei. 

Şi cum este şi realitatea. Habermas reconsideră concepţia despre spaţiul public în cadrul studiilor sale, începute cu decenii în urmă, privitoare la teoria sistemelor şi, în particular, asupra pragmaticii comunicării. Curând, spaţiul public va deveni pentru el parte integrantă a unei perspective asupra acţiunii comunicative, înţeleasă ca negociere discursivă a normelor şi valorilor, fondată pe intersubiectivitate şi competenţă lingvistică şi culturală. Acţiunea comunicativă şi tipul de raţionalitate pe care se bazează sunt diferite de acţiunea strategică şi de raţionalitatea instrumentală şi ireductibile la aceasta.[1]

---

[1] Dahlgren, Peter, L’espace public et l’internet. In Television and the Public Sphere: Citizenship, Democracy and the Media. London: Sage, 1995, p.112.

---

Două vorbe despre limbajul non-verbal

„Studii despre copii născuţi surzi sau orbi arată că în ciuda lipsei de învăţare socială, ei zâmbesc, râd şi plâng în moduri virtual identice cu cele ale copiilor care aud şi văd adulţii. Majoritatea oamenilor din toată lumea identifică corect expresiile faciale ale mâniei, dezgustului, fericirii, fricii, tristeţii sau surprinderii (Ekman, Friesen, şi Ellsworth, 1972; Ekman et al., 1987). Cercetătorii au descoperit dovezi pentru o a şaptea expresie universală a mulţumirii (Ekman şi Heider, 1988). În orice cultură, cercetătorii au studiat o mare majoritate de oameni care au numit corect expresiile faciale uitându-se la nişte picturi cu oameni necunoscuţi. Totuşi, într-un studiu recent (Shiori, Someya, Helmeste, şi Tang, 1999) făcut pe japonezi şi americani, expresia facială a surprinderii şi fericirii au fost înţelese corect de ambele grupuri, dar expresiile de mânie, mulţumire, dezgust, teamă, şi tristeţe, nu au fost întotdeauna recunoscute la fel de bine de către japonezi. A fost ideea lui Darwin că aceste expresii au evoluat pentru a ne permite nouă să ne dăm seama imediat de diferenţa dintre străinii care sunt prietenoşi şi aceia care sunt dispuşi să atace.”

Fred J. Jandt

Context și comunicare

Comportamentul comunicativ este guvernat de reguli, principii şi regulamente care conduc. Regulile de comunicare acţionează ca un sistem de comportament moştenit care organizează interacţiunea între indivizi.

Regulile de comunicare sunt legate de cultură şi context. Deși situaţia socială poate determină tipul de reguli asemănătoare, cultura determină regulile. In Irak, de exemplu, o regulă contextuală interzice femeii să primească vizita unui bărbat ce nu face parte din familie; acest lucru nu este considerat nepotrivit în SUA. Regulile dictează comportamentul stabilind răspunsuri potrivite pentru stimuli.

   Regulile de comunicare includ atât componente verbale cât şi nonverbale; regulile determină nu numai ce trebuie spus, dar şi cum trebuie spus. Regulile nonverbale se referă la gesture, expresii ale feţei, contact vizual, proxemic, tonul vocii şi mişcările corpului.

      Dacă unul nu este pregătit să acţioneze în contextual altei culture, acela poate avea o experienţă plină de dezamăgire.[1]

---

[1] Larry A.Samovar; Richard E.Porter, Intercultural Communication, A Reader, 7^th edition, 1994, Wadsworth, Belmont, California

Eminescu și elevul rău

„Pînă şi la nivelul său de nesupunere şi nevred­nicie, un elev rău simte că la Eminescu era vorba de altceva. Dintr-un simplu vers ori o simplă relatare despre poet, elevul îşi dă seama că acesta nu era din familia alor săi ; ori simte despre sine că ar putea fi din familia spirituală a lui Eminescu doar dacă, renunţînd să înveţe şcolăreşte, s-ar deschide către cultură şi dacă, rătăcind, ar şti să ajungă la şaisprezece ani, ca tînărul acela, la Blaj, respectat pentru cunoş­tinţele sale de colegii cei noi, în ciuda faptului că rămînea corijent la greacă şi avea în urma sa repetențe şi rătăciri. Iar aşa cum un simplu elev presimte ce este Eminescu, cititorul îl înţe­lege şi el, fără să-1 cunoască aproape, sau înţe­lege să vadă, în tot ce cunoaşte din el, un rest, acel rest care poate purta multe nume, dar care, oricum i-am spune, reprezintă bunătatea, bogă­ţia şi binecuvîntarea a ceea ce se numeşte : cul­tura omului.

Pentru deschiderea aceasta către cultură a lui Eminescu dau mărturie 44 de manuscrise păs­trate cu grija la Biblioteca Academiei Române. Cine le răsfoieşte cu pietate îşi dă seama de ce e îndreptăţit sentimentul că Eminescu este altceva. Dar ce este el ? Nu cumva, cunoscut pînă la capăt cu aceste 44 manuscrise, în „cu­tremurul nervilor săi" — cum definea el singur gîndirea —, sau în aproximativul cunoştinţelor sale, ca şi în mizeria vieţii — aşa cum se re­flectă ea uneori în manuscrise —, nu cumva Eminescu devine o dezamăgire ?”

Constantin Noica