„În România, planurile sovietice de ocupare a ţării prin luptă au fost date peste cap de lovitura de palat de la 23 august 1944. Stalin ar fi preferat să instaleze direct un guvern comunist, cum a făcut în Polonia prin formarea la Lublin a Comitetului Naţional de Eliberare, pentru impunerea căruia a luptat cu îndârjire la Yalta şi Potsdam4. Luaţi prin surprindere de iniţiativa regelui Mihai I, care - deşi cu 650.000 militari germani în ţară - a rupt alianţa cu Germania şi, apoi, a format rapid un guvern militar, completat cu patru miniştri de coaliţie, sovieticii au amânat 20 de zile semnarea armistiţiului şi au mimat în acest interval o „eliberare glorioasă", parcurgând câteva sute de kilometri, până în Banat şi centrul Transilvaniei, fără să tragă un foc de armă. Simulând că, până la încheierea armistiţiului, au de-a face cu o ţară şi o armată inamice, trupele sovietice au luat prizonieri peste 150.000 militari români care aşteptau să li se alăture5, apoi au devastat, rechiziţionat, jefuit, violat şi ucis, creând un haos care să le permită ulterior să poată pretinde restabilirea ordinii. „A fost una din multele tragedii din istoria românilor faptul că principalii arhitecţi ai loviturii de la 23 august 1944, regele Mihai şi liderii democratici, au răsturnat o dictatură militară doar pentru a fi practic răsturnaţi ei înşişi, în decurs de şase luni, de alt regim totalitar incipient."[1]
Romulus Rusan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu