„Furia ungurilor e nemărginită. Din toate părţile, oşti ungare sînt îndreptate împotriva cutezătorului. Izolat de slăbănogii săi tovarăşi de arme, austriecii, Iancu se închide în munţii săi ca într-o cetate şi ţine rezistenţa timp de zece luni, în care timp dă şi primeşte lovituri sîngeroase. Prefecţii săi apără cu eroism porţile de intrare în acest regat al munţilor. Ungurii unesc perfidia cu cruzimea : Buteanu, prefectul legiunii românilor din Zarand, e atras în cursă şi spînzurat la Iosaş.
Ajutorul rusesc, cerut de austrieci prin Şaguna, răpuse în cele din urmă pe unguri. La Siria, armata ungurească e sfărîmată. Austriecii sînt victorioşi. Şi clasica recunoştinţă a Habsburgilor are încă o dată prilejul să se manifeste. Viena, devenită stăpînă a Ardealului, nu-şi ţine nici una din făgăduielile date românilor.
Fruntaşii români: Şaguna, Şuluţiu, Bărnuţiu. sînt puşi sub supraveghere poliţienească. Avram lancu refuză să primească decoraţiile şi banii ce i se oferă; el e batjocorit, băgat la închisoare, pus în lanţuri şi pălmuit de poliţiştii austrieci. Scîrbit, craiul munţilor şi-a pierdut mintea. Pînă la sfîrşitul vieţii sale el cutreieră satele cîntînd din fluier, urmărit de durerea şi respectul obştesc. Şi cînd, odată, cu prilejul unei călătorii prin Ardeal, împăratul Prânz Joseph și-a exprimat dorinţa să-1 vadă şi să-i vorbească, el a răspuns cu o dureroasă ironie : „Ce-ar putea să spuie un nebun ca mine unui mincinos ca el?"
Avram Iancu a murit la 1872 şi a fost îngropat la Ţebea, sub gorunul lui Horea, celălalt mare mucenic al neamului.”
C. Kirițescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu