„La Seminarul “Nae Ionescu” - despre care am aflat apoi de la Nicolae Tatu că era o reeditare a Seminarului înființat tot de către Noica după moartea lui Nae, într-o cameră simplă, pe undeva în spatele Cișmigiului - discutam la început traducerea “Logicii Mari” a lui Hegel, cu variante și interpretări. Acestea au fost pentru mine primele lecții propriu-zise de filosofie.
Am ajuns, după aproape un an de ședințe săptămânale, pe care le țineam într-o debara extrem de îngustă din locuința Siminei Noica, să știu pe dinafară capitole întregi din logica lui Hegel și să-mi expun propria mea interpretare pentadică, la care, iată, după patru decenii, mai lucrez încă! Și fac acest lucru datorită învățătorilor mei întru cele filosoficești, și, mai ales, datorită lui Constantin Noica, datorită girului pe care mi l-au dat atunci, în camera aceea strâmtă, ca o celulă de pedeapsă, supraviețuitorii hăituiți ai școlii lui Nae Ionescu.
Momentele cele mai înălțătoare ale colaborării noastre au început din clipa în care Noica a primit aprobarea de a consulta manuscrisele lui Mihai Eminescu de la Biblioteca Academiei Române și, tot din motive numai de el știute, m-a ales pe mine, făcând numeroase intervenții la conducerea Bibliotecii, pentru a-l ajuta la editarea traducerii lui Eminescu din “Critica rațiunii pure”. Seminarul “Nae Ionescu” a luat atunci o turnură kantiană. Zurück zu Kant ! - cum îi plăcea lui Noica să spună.”
Alexandru Surdu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu